Stânga mută şi câştigă

În această ordine de idei, ar trebui menţionată, în primul rând, victoria socialistului Francois Hollande la alegerile prezidenţiale din Franţa, dar şi faptul că Partidul Socialist condus de acesta, împreună cu stânga radicală şi cu alte forţe politice de stânga, au obţinut o majoritate absolută în parlamentul francez.

Stânga a înregistrat o ascensiune neaşteptată şi în Grecia. Chiar dacă dreapta a ieşit învingătoare la alegerile repetate, aceasta a câştigat la o diferenţă foarte mică de stânga radicală.

Şi în Germania alegerile pentru parlamentele regionale din trei landuri federale au demonstrat o creştere substanţială a popularităţii social-democraţilor. În Westfalia, regiunea germană cu cea mai numeroasă populaţie, partidul condus de Angela Merkel a fost învins categoric de Partidul Socialiştilor. Potrivit analiştilor, acest rezultat denotă că Merkel ar putea pierde, peste un an şi jumătate, alegerile pentru cel de-al treilea mandat.

Şi ultimele alegeri locale din Italia au arătat că stânga câştigă teren, cel puţin la conducerea instituţiilor din administraţia locală.

Procese similare au loc în Slovacia şi România. În Slovacia, alegerile parlamentare din martie au fost câştigate categoric de socialişti. În România, Uniunea Social-Liberală a reuşit să formeze un nou guvern, după votarea moţiunii de cenzură împotriva Guvernului Ungureanu şi a câştigat categoric la alegerile locale din iunie curent.

Democraţii moldoveni, invidioşi pe succesele stângii europene

Fenomenul nu putea să treacă neobservat de politicienii de la noi. Iată de ce, pe segmentul de stânga agitaţia şi înghesuiala este tot mai mare, iar unele formaţiuni care până mai ieri se postau, cel puţin declarativ, mai pe centrul eşichierului politic, acum se deplasează, cu paşi mari, spre stânga şi chiar îşi revendică rolul de partid dominant pe respectivul segment. Singurul în măsură să-i facă concurenţă Partidului Comuniştilor.

Vorbim, evident, despre Partidul Democrat, aflat acum în plin proces de reformare. Artizanul reformei, Vlad Plahotniuc, afirma la ultimul congres al PD că partidul care „priveşte în viitor” trebuie să observe „ce succese înregistrează partidele de stânga din Europa”. Dar pentru ca toată lumea să fie liniştită, el a explicat că „a fi de stânga nu înseamnă că eşti comunist. Nu înseamnă că te îndepărtezi de la obiectivele europene”.

Animat de setea de „europenizare” este şi Marian Lupu, care consideră că PD „trebuie să devină cel mai puternic partid de centru-stânga din Moldova”, pentru că în Europa, social-democraţia redevine curentul politic principal. „Aşa vom câştiga şi noi”, gândeşte Lupu. Mai mult decât atât, el consideră că misiunea democraţilor este de a consolida stânga fragmentată a „politicului moldovenesc”.

„Uşile Partidului Democrat sunt deschise pentru toţi cei care vor dori să ni se alăture şi care împărtăşesc valorile noastre”, i-a îndemnat pe reprezentanţii „stângii fragmentate” şi Plahotniuc.

Consolidarea stângii, o misiune imposibilă?

Prin urmare, democraţii îşi propun să-i unifice şi să-şi si adune sub aripa lor protectoare pe toţi cei care orbecăiesc prin hăţişurile stângii. Încercarea nu este nouă. În preajma alegerilor anticipate din 2009, am mai asistat la o tentativă de regrupare şi consolidare a polului social-democrat, având în prim-plan doi foşti şefi de guverne (Braghiş şi Tarlev) şi doi foşti preşedinţi de Parlament (Diacov şi Lupu). Element catalizator în operaţiunea alchimistă de consolidare a acestui pol era proaspătul evadat din PCRM, Marian Lupu. Dacă vă mai amintiţi, situaţia devenise chiar ridicolă, pentru că unii preşedinţi de partide nu-şi dădeau rândul în a-i oferi lui Marian Lupu nu doar un loc de frunte pe lista electorală, dar şi funcţia de şef de partid. Atunci, Braghiş şi Diacov s-au învinuit reciproc de lipsă de sinceritate, Lupu a acceptat oferta democraţilor, iar consolidarea stângii a fost amânată pentru vremuri mai bune.

Acum, când democraţii s-au săturat să se tot bâţâie fără rost „pe centru”, dar şi pentru că, după trei ani de guvernare dezastruoasă, după conflictele interminabile din Alianţă, după epopeea „candidatului veşnic” la preşedinţie, după scandalurile de corupţie în care a fost vehiculat constant numele celui mai reformator dintre democraţi, iar şansele electorale ale formaţiunii au început să se topească văzând cu ochii, ideea de partid dominant şi de consolidare a stângii a fost reanimată.

Vor încăpea oligarhii din PD, cu tot cu averi, pe stânga?

Întrebarea este dacă poate un partid de felul celui condus şi reformat astăzi de Plahotniuc, Lupu şi Diacov să fie de stânga. Şi ne gândim la principalele poziţii asociate acestui segment al spectrului politic, cum ar fi economia controlată sau parţial controlată de stat, atitudinea revoluţionară faţă de ordinea politică actuală, susţinerea intereselor muncitorilor şi nu pe cele ale proprietarului etc. Se regăseşte oare Partidul Democrat în respectivele deziderate? Câtă „stângă” poate să încapă în unul ca Plahotniuc, Guma, Diacov, Candu sau alţii? Cum se leagă grija pentru cei mulţi şi săraci cu fastul şi etalarea ostentativă a luxului de la ultimul congres marca PD, de exemplu, unul „simplu şi în stil european”, cum l-a caracterizat Marian Lupu. Şi crede oare Vlad Plahotniuc că a fi de stânga înseamnă să umbli cu împărţitul sacoşelor cu daruri pe la potenţialii alegători? Sau poate că acesta are de gând să-şi împartă şi proprietăţile?

Valori de stânga, versus valori moldoveneşti de stânga

O altă chestiune este câte dintre partidele care se poziţionează astăzi pe stânga vor dori să se lase „consolidate” de Plahotniuc. Proaspătul plecat de la comunişti, Vadim Mişin, a şi declarat deja că este pe cale să-şi facă un partid, de stânga, evident. Şi că ar avea chiar şi „sponsori” gata să-l susţină. „Pentru partid este necesar în jur de 20 000 de euro pe lună, pentru noi este suficient”, a spus acesta cu modestie la un post de televiziune. Deocamdată, Mişin a precizat că este dispus să colaboreze doar cu fostul său coleg de partid, liderul socialiştilor Igor Dodon.

La rândul său, Dodon i-a criticat dur pe democraţi după congres, afirmând că nu a văzut nici o teză prin care acest partid „să se asocieze cu valorile de stânga moldoveneşti”. Acesta scrie pe blogul său că în Republica Moldova, „a fi de stânga înseamnă, în mod specific, să-ţi asumi câteva valori foarte clare, printre care identitatea moldovenească a ţării, predilecţia pentru parteneriatul strategic cu CSI, protejarea religiei şi tradiţiilor autohtone şi protecţia socială a oamenilor muncii”. La moment, Dodon este de părere că PD-ul îşi asumă aceste valori doar declarativ.

Am mai adăuga la cele enumerate de Igor Dodon şi faptul că în Republica Moldova a fi de stânga mai înseamnă şi să aperi „drepturile vorbitorilor de limbă rusă”, aşa cum intenţionează să o facă Mişin. Respectivele valori de stânga par să fie împărtăşite şi de şeful Partidului Social Democrat, Victor Şelin, un apărător înflăcărat al intereselor vorbitorilor de limbă rusă, care vrea şi un referendum pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Eurasiatică. De asemenea, Victor Stepaniuc, liderul Partidului Popular Socialist, l-a invitat pe Vadim Mişin în uniunea politică pe care a creat-o împreună cu Partidul Social Democrat din Moldova.

Liderul Partidului Moldova Unită, ex-comunistul Vladimir Ţurcan, ar vrea şi el ca forţele de stânga să se unească, dar consideră că pentru aceasta nu este nevoie să mai „naştem” şi alte partide.

În ce condiţii, oferta lui Plahotniuc ar putea fi una atractivă?

Prin urmare, în acest context se impun câteva întrebări. Prima este dacă misiunea democraţilor „de a consolida stânga fragmentată” pe care au formulat-o Lupu şi Plahotniuc, este una posibilă. Apoi, ne întrebăm dacă celelalte partide de stânga, care au şi început un soi de consolidare, vor dori să accepte rolul de partid dominant pe care încearcă să şi-l asume democraţii. Este gata PD-ul, declarat proeuropean, să-şi asume valorile de stânga, în varianta moldovenească, pe care le-a formulat Igor Dodon şi să facă în aşa fel, încât „procesul de integrare a Moldovei în Uniunea Eurasiatică să fie ireversibil”, aşa cum vrea Vadim Mişin? Şi, în cele din urmă, care sunt acele „valori de stânga” pe care le împărtăşesc democraţii şi pe care le-ar putea împărtăşi partenerii-ţintă? Ar mai fi şi alte întrebări de formulat, dar ne rezumăm, deocamdată, la acestea.

Altfel, oferta partidului „cel mai bogat” (şi nu numai în oameni, cum a afirmat reformatorul Vlad Plahotniuc într-un acces de modestie) este una extrem de atractivă şi, cu puţin efort (financiar?), ar putea fi chiar convingătoare. Şi cum zicea cel mai romantic dintre democraţi, Dumitru Diacov, la congresul formaţiunii: „Am făcut în patru zile o sală plăcută şi frumoasă. Am făcut-o intenţionat pentru a arăta că PDM ştie cum să facă mai multe locuri frumoase şi plăcute în această ţară”. Aşa că, welcome to PD. Welcome to Moldova albastră.