Ruşii au început să apară în economia românească la sfârşitul anilor ’90, iar una dintre primele lor mişcări majore a fost preluarea de către Lukoil a rafinăriei Petrotel de la Ploieşti. De atunci şi până azi s-au strâns peste 300 de companii cu capital rusesc, însă 15 dintre acestea învârt afaceri de aproape 4 miliarde de euro pe an. Venirea lor aici s-a făcut în baza unei strategii de extindere peste hotare pusă la cale de mai-marii de la Moscova în urmă cu 10-15 ani. Ţintele lor au fost industriile pe care le cunoşteau cel mai bine, şi anume sectorul petrolier şi de gaze, industria metalurgică şi siderurgică. În România, cele mai importante companii controlate de ruşi se află în proprietatea a doar cinci oameni de afaceri, toţi apropiaţi ai lui Vladimir Putin: Vagit Alekperov (Lukoil), Igor Zyuzin (Mechel), Vitali Machitski (Alro, Conef), Dmitri Pumpianski (TMK) şi Iakov Goldovskyi (RAFO).

Ei se găsesc în topul celor mai bogaţi oameni din lume, dar averea lor s-a construit într-un mod mai special . „După căderea URSS-ului, anumiţi indivizi au fost recompensaţi pentru servicii aduse puterii. Ei au primit în proprietate companii şi li s-a dictat apoi unde să se extindă. Profiturile obţinute sunt încasate de ei, însă sunt obligaţi să contribuie ori de câte ori puterea are nevoie de resurse băneşti. Cuvântul «independent» nu există”, a declarat Cătălin Harnagea, fost director al Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Cine mişcă în front riscă să aibă soarta lui Mihail Hodorkovski, care zace în puşcărie de ani de zile, sau a lui Boris Berezovski, autoexilat la Londra din 2001.

Unul dintre foştii diplomaţi români la Moscova, care nu a dorit să-şi dezvăluie identitatea, a spus că Vladimir Putin are un stil foarte direct de închidere a conturilor cu oligarhii – le aruncă pixul peste birou şi îi pune să semneze orice le dictează.

Rădăcini în CAER

Interesul lor pentru România are origini undeva în vechiul Consiliu de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Politica comuniştilor de la Moscova prevedea fixarea statelor vasale pe anumite sectoare. României i-a revenit rolul să dezvolte agricultura, în special grâul, şi industria grea, dat fiind faptul că resursele minerale de care dispune sunt destul de importante. După 1990, combinatele metalurgice şi siderurgice au suscitat interesul noilor stăpâni ruşi, astfel încât azi o mare parte din metalurgie, o treime din siderurgie, una dintre cele trei rafinării care încă mai respiră, 15-20% din sectorul de

distribuţie de carburanţi, precum şi întreg lanţul de producere a aluminiului au ajuns în mâinile oligarhilor ruşi.

Lipseşte însă controlul resurselor. „Nu sunt interesaţi de resurse pentru că au destul la ei în ţară. România pentru ruşi a fost interesantă deoarece a avut preţuri mai scăzute la energie, este aproape, există Dunărea şi Marea Neagră, fiind astfel rezolvat transportul. Piaţa de desfacere este asigurată în toată Rusia”, susţine Harnagea.

Primul venit

Primul dintre oligarhi care a venit în România a fost Vagit Alekperov, proprietarul Lukoil. Acesta este de origine azeră, a crescut într-o familie de petrolişti şi în 1990 a fost numit ministru adjunct al industriei de petrol şi gaze din URSS, pe când avea 40 de ani. Din această postură a pus pe picioare Lukoil, companie ce avea să devină peste câţiva ani cel mai mare operator petrolier independent din lume.

El a cumpărat, în 1998, rafinăria Petrotel Ploieşti, una dintre cele mai vechi unităţi de acest fel din ţară. La scurt timp a închis-o pentru retehnologizare, cheltuind peste 350 de milioane de dolari. În paralel, a început dezvoltarea de la zero a unei reţele de staţii de distribuţie, ajungând azi la peste 300 de benzinării.

Afacerile Lukoil în România depăşesc 2 miliarde de euro anual, însă sunt generatoare de pierderi. „Azi doar Petrom scoate profit din benzinării. Noi, ceilalţi, suntem nevoiţi să vindem sub costuri, însă o facem pentru că vrem să fim prezenţi pe piaţă”, declară Constantin Tampiza, omul de încredere al lui Alekperov în România, fost director al subsidiarei locale a Lukoil.

Averea lui Alekperov este estimată la 13,5 miliarde de dolari, ocupând locul 61 în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume. El este

foarte apropiat de Putin şi biroul său de la Moscova, arată fidel acest lucru. Un ziarist american, Peter Mass, a dezvăluit recent într-o carte că nu a zărit în acel birou nici o fotografie cu soţia sa ori cu fiul său adolescent, ci doar cu preşedintele rus.

Stăpânul metalurgiei

Metalurgia autohtonă şi o treime din siderurgie poartă pecetea grupului Mechel, adică a lui Igor Zyuzin. El a venit în România în 2002, când a cumpărat Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, la doar un an după ce a înfiinţat Mechel, pus pe picioare după ce preluase Fabrica de Fier de la Celiabinsk. După aceea s-a extins prin cumpărarea producătorilor de sârmă Câmpia Turzii şi Ductil Steel Buzău, oţelăria de la Oţelul Roşu şi Laminorul Brăila.

Afacerile sale totale se întind undeva în jurul valorii de 650 de milioane de euro pe an. Mai toate societăţile sale merg pe pierderi, în special în ultimii ani, fiind greu încercate de criza economică, ca şi proprietarul lor. În primă fază, pierderile se justifică prin investiţiile pe care Zyuzin le-a făcut pentru modernizarea combinatelor. După declanşarea crizei, pasivul a crescut vertiginos din cauza scăderii cererii de produse metalurgice de pe piaţa mondială. De altfel, Zyuzin a fost profund afectat în ultimii ani, iar Forbes îl creditează acum cu o avere de 3,1 miliarde de dolari după ce în 2010 acesta figura în clasamentul bogătaşilor cu 6,4 miliarde de dolari.

Fostul diplomat român îl caracterizează pe Zyuzin ca fiind atipic, fără nerv şi crede că în spatele său se află, de fapt, Oleg Deripaska, stăpânul

aluminiului. Zyuzin a fost victima unui atac virulent din partea lui Vladimir Putin pe vremea când acesta era premier, care a acuzat Mechel că încalcă legislaţia antitrust. Consecinţa: acţiunile Mechel la Bursa de la New York au scăzut cu 35%, iar Zyuzin a apărut în public făcându-şi mea culpa.

Unul dintre concurenţii săi este Dmitri Pumpianski, proprietarul grupului TMK. Acesta deţine Combinatul siderurgic de la Reşiţa şi Artrom Slatina. Afacerile lui sar de 100 de milioane de euro pe an, iar profitul scos în România este în jur de 50 de milioane de euro din 2002 încoace.

Beneficiarul curentului ieftin

Un alt mare greu al industriei autohtone este stăpânul Alro şi unul dintre cei mai importanţi intermediari ai gazului rusesc – Vitali Machitski. El este cel mai mare beneficiar al curentului ieftin din România, pentru că producătorul de aluminiu de la Slatina, cel mai mare consumator de electricitate din ţară, primeşte energie de la Hidroelectrica la un preţ sub media pieţei şi calculat în funcţie de cotaţia aluminiului de la Londra.

Afacerile sale cu aluminiu i-au adus până în prezent un profit cumulat de aproape 500 de milioane de euro, fiind, din acest punct de vedere, cel mai privilegiat oligarh. Totodată, Machitski a fost până acum doi ani unul dintre cei doi intermediari de gaze ruseşti aduse în România, prin compania Conef. Aceşti intermediari, apăruţi pe lanţul Gazprom - companii autohtone, au fost impuşi de gigantul energetic rus şi, prin intermediul lor, s-a scurs an de an un sfert din consumul intern de gaze naturale. Machitski a ajuns la Alro prin intermediul unui paravan, Marco Internaţional, o societate înregistrată în Elveţia, devenită mai apoi Vimetco.

Nici un pericol

Prezenţa capitalului rusesc în economia românească poate suscita anumite temeri ce sunt generate de o realitate încetăţenită după al Doilea Război Mondial. Cătălin Harnagea susţine că atâta timp cât ruşii respectă legislaţia şi nu controlează resursele, nu sunt de speriat. „Spre deosebire de Nokia, care a venit aici, a investit şi apoi a plecat, ruşii au rămas,” afirmă acesta.

Cristian Matache
Sursa: Income Magazine