Cu gândul la Ion Vatamanu ne-am îndreptat către locul de naştere a poetului şi am întâlnit-o pe mama sa, doamna Maria Vatamanu, aflată la venerabila vârstă de nouăzeci şi patru de ani.

Uitând de povara anilor, doamna Maria trebăluieşte singură în ograda, grădina şi casa pe care le ţine curate ca pe un pahar. Este obişnuită să-i treacă pragul pelerini din tot spaţiul românesc şi chiar la intrarea în casă, pe un holişor, are un mic colţ cu tabloul fiului său, operele sale literare şi drapelul tricolor cu stema Republicii Moldova.

Invariabil, firul discuţiilor cu mama poetului ajunge la ilustrul său fiu. Ne mărturiseşte că, în copilărie, micul Ion a fost deosebit de cuminte. A avut relaţii foarte bune cu tatăl vitreg, după dispariţia tragică a tatălui său. Era de mic atras către învăţătură şi făcea orice sacrificiu pentru a putea învăţa. După absolvirea şcolii din sat, a urmat studiile medii la Vancicăuţi. Nu se plângea niciodată de naveta obositoare sau de lipsurile din perioada de după război şi se trezea mereu foarte de dimineaţă pentru a nu întârzia la cursuri. Bătrâna nu-i poate înţelege pe copiii de astăzi care-şi şantajează părinţii, cerând tot felul de lucruri pentru a învăţa. Fiul său nu a făcut în toată perioada studiilor nici un fel de pretenţii şi pentru el trimiterea la şcoală era văzută ca o răsplată pentru munca făcută alături de ceilalţi membri ai familiei şi comportamentul său întotdeauna deosebit de corect şi îndatoritor faţă de cei din jur.

Totodată, mama Maria este critică la adresa femeilor care acum îşi părăsesc copiii şi bătrânii din familiile lor şi pleacă pentru a îngriji copiii şi bătrânii străinilor. Ea este de părere că banii câştigaţi acolo nu compensează conturarea unei stări de înstrăinare între membrii de familie plecaţi şi cei rămaşi acasă.

Revenind la ilustrul său fiu, ne mărturiseşte că în vremea studenţiei era în stare să citească nopţi la rând cărţile necesare studiului chimiei şi tot noaptea a zămislit şi primele sale poezii. Am întrebat-o cum de a fost poetul atras de chimie şi ne-a spus că dumneaei a fost gestionară la un magazin cu produse de fierărie, unde erau şi produse chimice, care stârneau curiozitatea viitorului doctor în chimie. Presupune că acest lucru i-a călăuzit drumul fiului către această ştiinţă exactă.

După 1989 poetul s-a angajat cu mult curaj în lupta pentru dobândirea drepturilor legitime ale neamului său. De câte ori venea acasă era supravegheat de oamenii regimului sovietic, care făceau tot posibilul să nu se declanşeze şi în regiunea Cernăuţi evenimente asemănătoare celor din Republica Moldova şi România.

Inima poetului făcea tot mai greu faţă tumultului din acea perioadă. După preinfarct mama l-a sfătuit să renunţe la activitatea politică, atât de obositoare şi plină de neprevăzut şi dezamăgiri. Ion Vatamanu i-a spus: „Mamă, omul tot trebuie să moară cândva, însă, cât trăieşte, trebuie să lupte din toate puterile pentru o credinţă pe care o are şi să nu-şi irosească viaţa în zadar.”

Cu licărul lacrimilor între gene, povesteşte că nimic nu l-a putut împiedica să-şi continue neabătut drumul. Ea îşi aminteşte cum, în preziua morţii, poetul primise nişte veşti deloc bune de la preşedintele Snegur şi presupune că acestea i-au provocat decesul.

La vârsta pe care o are, trecerea în lumea celor drepţi n-o sperie de vreme ce are atâţia oameni dragi cu care se va întâlni acolo. Nu aşteaptă de la nimeni nimic şi este foarte mulţumită că este vizitată mai des de nepoatele de la Chişinău decât sunt unele bunici cu nepoate în sat. Regretă că nu are rude apropiate în sat, iar ultimele prietene de vârste apropiate au plecat, una la copii şi cealaltă pe drumul fără de întoarcere. Analizează cu multă luciditate şi bun-simţ problemele lumii ce o înconjoară şi, în ciuda vârstei, uimeşte prin limpezimea gândului izvorât dintr-o conştiinţă curată. La despărţire, fiindcă îi adusesem o antologie ce include versuri ale fiului său, doamna Maria Vatamanu s-a simţit datoare să-mi dăruiască o carte a acestuia cu versuri pentru copii. Ca nu cumva să rămână datoare, în ciuda protestelor mele, a adăugat şi două mere sănătoase din livada proprie, din care se vede şcoala de peste drum, care, din 1997, poartă numele poetului.

Aşa cum orice apă curgătoare are un izvor şi omul are transmis genetic de părinţii săi matca gândirii sale ulterioare, de la al cărei cod nu se va abate toată viaţa. Ferice de Ion Vatamanu că a avut o asemenea mamă, care a ştiut să crească un om adevărat şi să-l călăuzească întru înveşnicirea spirituală a neamului nostru.

Iuliu Laurian POPOVICI, Botoşani, pentru FLUX