S-a răspândit zvonul că duminică, 1 aprilie 1941, în sfântă zi de Paşti, va fi un prohod mare la Fântâna Albă. Aceasta a mobilizat mase mari de oameni din Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Jos, Pătrăuţii de Sus, Cupca, Ropcea, Adâncata, Suceveni, Carapciu, Prisăcăreni, care au fost anunţaţi de preoţii de la toate bisericile din zonă. Totodată, „misionari” NKVD au indus şi ideea că ar fi bine să meargă la raion în Adâncata pentru a afla despre soluţionarea cererilor de plecare în România.

Dar să-l lăsăm să povestească pe colonelul în rezervă Petru Huţanu, participant direct la tragicele evenimente din primăvara anului 1941, pe atunci un băieţandru de 14 ani din satul Cupca:

„După venirea ruşilor, în iunie 1940, stăpânirea acestora a însemnat cote înrobitoare de produse agricole luate cu japca de la săteni, primele patru familii de oameni înstăriţi din Cupca au luat calea Siberiei, iar repatrierea germanilor a făcut credibil zvonul lansat de NKVD că şi cu românii se va întâmpla acelaşi lucru.

La noi în familie s-a hotărât să plec numai eu cu tata, iar bunica, mama şi fratele au rămas acasă, astfel încât, dacă ajungeam cu bine în România, să cerem reîntregirea familiei pentru a putea veni şi cei rămaşi acasă.

După slujba de la biserica din sat s-au tras clopotele şi mulţi oameni s-au adunat şi au format o coloană care s-a îndreptat către Fântâna Albă. La Adâncata erau adunaţi oameni de pe Valea Siretului şi a Sireţelului. Oamenii au întrebat la sediul raional despre soarta cererilor depuse şi o delegaţie a lor a fost primită de conducători, spunându-li-se să comunice oamenilor că cererile n-au fost încă rezolvate. O parte din mulţime s-a îndreptat către satele de baştină, alţii însă, au hotărât să meargă către Fântâna Albă pentru a trece graniţa. Eu aveam un unchi la Adâncata şi am rămas la el să mâncăm. Din acest motiv am ajuns în spatele coloanei la care se adăugaseră nişte călăreţi ce îndemnau lumea să meargă către graniţă. Aceştia au dispărut mai târziu. Ei erau provocatori, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu. Pentru a se arăta caracterul paşnic al celor adunaţi, oamenii din satul Suceveni au luat icoanele şi prapurii din biserică. Pe când mergeam prin Suceveni a trecut pe lângă noi o subunitate de cavalerie formată din soldaţi cu figuri asiatice. Mergeau prin stânga şi dreapta noastră, nu ne-au zis nimic şi nu au stânjenit în nici un fel mersul către Fântâna Albă.

Am ajuns în Poiana Varniţei, un loc dezgolit de copaci, aflat de o parte şi de alta a drumului ce ducea la graniţă. După o somaţie grăbită, urmată de o salvă trasă în aer, s-a dezlănţuit infernul ucigaş prin trei guri de mitralieră care au nimicit fără excepţie bărbaţi, femei şi copii, fiindcă erau familii care aveau copii mici, chiar şi sugari. După încetarea focului mitralierelor au intrat în acţiune cavaleriştii, care spintecau cu săbiile oamenii aflaţi pe şosea, iar cei care fugeau pe câmp sau intrau în pădure erau urmăriţi şi vânaţi ca iepurii.

Tata şi cu mine am fugit într-un desiş de răchită şi stuf pe malul Sireţelului. Tata a spus să nu ne mişcăm şi să nu facem niciun fel de zgomot până la venirea nopţii. Toată după-amiaza şi seara am auzit împuşcături, tropotul copitelor, vaiete de durere. Am aflat mai târziu că morţii încărcaţi în care şi răniţii culeşi din pădure şi aduşi legaţi de cozile cailor au fost aruncaţi la un loc în gropi comune. Câţiva supravieţuitori au fost duşi la Adâncata şi au murit în urma unor torturi groaznice.

Noaptea am urmat firul Sireţelului până la vărsarea unui pârâiaş ce trecea prin apropierea casei noastre.

Deoarece o parte a familiei rămăsese acasă, nu am intrat în atenţia ruşilor, însă familiile care aveau persoane fugite în România sau ucise la Fântâna Albă au fost primele pe lista deportărilor. Trebuia să fim şi noi deportaţi mai târziu fiindcă eram mai înstăriţi, însă primarul Andronic Acăluţului l-a avertizat pe tata şi am fugit în România. Adeverinţa de familie refugiată în 1940 ne-a folosit atunci când ruşii au ocupat România şi au trecut cu forţa peste graniţă „cetăţenii sovietici” din Basarabia şi Bucovina de nord.

În 1947 am început o şcoală de ofiţeri şi la câţiva ani după absolvire mi s-a propus să urmez studiile Academiei Militare de la Moscova, ceea ce mi-ar fi asigurat, într-o perioadă scurtă, gradul de general. Am reuşit să evit acest lucru şi am ieşit la pensie doar cu gradul de colonel. Nu mi-am văzut locurile natale până în 2010 şi acum este prima dată când particip la comemorarea victimelor de la 1 aprilie 1941. Cred că n-ar trebui să uităm niciodată miile de etnici români nevinovaţi, ucişi în sfântă zi de Paşti conform planurilor alcătuite de minţile diabolice ale ofiţerilor NKVD.”

La comemorarea din acest an au participat deputatul Radei Supreme a Ucrainei, Ion Popescu, secretarul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Eugen Tomac, consulul României la Cernăuţi, Tatiana Popa, profesorul universitar Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a victimelor represiunii staliniste, Valeriu Rotar, preşedintele Consiliului raional Hliboca, urmaşi ai celor ucişi şi reprezentanţi ai diferitelor asociaţii din România şi regiunea Cernăuţi. Slujba religioasă în memoria martirilor români a fost oficiată de un sobor de preoţi, având în frunte pe protopopul de Hliboca, Ioan Gorda, şi stareţul Mânăstirii Putna, Velnic Melchisedec.

Deputatul Ion Popescu a rostit un emoţionant discurs din care am reţinut următoarele: „Atâta timp cât ne vom cunoaşte adevărul, ne vom educa copiii ca să cunoască istoria şi adevărul, atâta timp vom avea un viitor. Trebuie să tragem învăţăminte din ceea ce a fost, să nu permitem în viitor aşa ceva şi să-i cinstim pentru că merită. După cum ştim, sistemul totalitar nu punea accentul pe etnie, dar la noi, românii, şi etnia, din păcate, a avut importanţă nu pentru a ne rezolva problemele, ci pentru a ni le crea.”

Iuliu-Laurian Popovici, Botoşani, pentru FLUX