Însă, după ce în 1944 s-au trezit din nou într-o ţară străină, acest lucru nu a mai fost posibil, fiindcă trebuiau să facă faţă opresiunilor de tot felul. Astfel, tatăl a fost alături de miile de oameni care au încercat să treacă paşnic graniţa în România şi au fost masacraţi la Fântâna Albă. Deşi a scăpat de focul mitralierelor grănicerilor sovietici, tatăl a fost socotit de autorităţi ca organizator al acelei nefericite acţiuni, judecat sumar şi condamnat la moarte. A fost dus în Siberia şi nu a mai apucat ziua execuţiei. A murit din cauza foamei şi bolilor ce bântuiau în închisoare.

Soţia sa şi cei opt copii au fost luaţi din casă şi duşi în Kazahstan. Viitorul profesor avea şapte ani şi a învăţat de atunci cât de mult preţuieşte fiecare fărâmitură de pâine, picătură de apă şi clipă de libertate. După ce au fost daţi jos din tren în apropierea localităţii Arâkbalâk, li s-a spus să se descurce cum pot, de parcă ar fi venit de bunăvoie în acele ţinuturi îndepărtate.

Şi-au găsit cu greu un bordei, după ce o familie întreagă a murit de foame. Destinul creat de stalinişti era să moară şi ei, dar trebuia să-l învingă. Pentru aceasta, copilul de şapte ani a trebuit să facă munci peste puterile lui, să umble cu cerşitul şi să suporte umilinţele adulţilor ce aveau psihicul alterat de ideologia celui mai mare călău al omenirii.

În ciuda condiţiilor inumane, mama a reuşit să-i ţină pe cei opt copii pe lângă sine şi să-i educe, astfel încât aceştia să nu devieze comportamental, într-un mediu foarte favorabil acestui lucru. Văzând cât de grea este supravieţuirea la Arâkbalâk, ea se hotărăşte să-i scrie lui Stalin, arătând pe vreo opt pagini stropite cu lacrimi că ea şi copiii nu au nici o vină pentru situaţia în care se află. Pune încrezătoare scrisoarea la poştă, însă KGB-iştii locali dirijează scrisoarea la omologii din Cernăuţi.

Văzând că trec luni întregi şi nu vine nici un răspuns, unul dintre fraţii mai mari, Ilie, care învăţase meşteşugul cizmăriei vreme de patru ani în România, se hotărăşte să-i câştige pe cei de la KGB-ul local. Le spune că le va face nişte cizme bune şi uşoare numai dacă le va da nişte piei de vită. KGB-iştii îi dau neîncrezători pieile cerute. Fratele se pune pe treabă şi, cu ajutorul unor ingrediente obţinute din anumite plante, reuşeşte să dubească pieile şi apoi să facă nişte cizme foarte bune. În plus, le face şi pantofi soţiilor lor. Văzându-i mulţumiţi, îi roagă să lase altă scrisoare a mamei să ajungă la Stalin. De data aceasta, scrisoarea ajunge la destinatar şi răspunsul a fost ca mama şi copiii săi să fie eliberaţi. Cei din Arâkbalâk le-au zis că pot să plece, dar ei nu aveau bani, în plus, nişte ceceni înarmaţi le cereau să plece mai repede, ameninţându-i cu moartea. Autorităţile i-au luat într-o noapte şi i-au dus la tren, îngrijorate fiind ca să nu se spună că n-au îndeplinit bine ordinul venit de la Moscova.

S-au întors acasă după doi ani şi mama a fost imediat arestată de zeloasele slugi locale staliniste, care se făceau a nu recunoaşte ordinul stăpânului, spunând că e fals. Până la urmă, lucrurile se lămuresc, dar în fosta lor casă nu puteau sta, deoarece acum avea alţi proprietari. Ei au fost ajutaţi de rude şi prieteni, dar au şi muncit cu toţii până la epuizare. La nouă ani, viitorul universitar cernăuţean începe clasa I, dar, împreună cu un frate, mai şi argăţea pe la oamenii din sat, unii dintre aceştia fiindu-le argaţi înainte de război.

Pentru a scăpa de opresiunile neîncetate asupra familiei lor, mama este printre primele persoane care s-a înscris în colhoz şi acest fapt i-a indignat pe unii dintre cei care urau dictatura stalinistă. Însă autorităţile le făceau necazuri în continuare şi copiilor, care erau înscrişi la diverse şcoli, şi mamei, ca lucrătoare la colhoz. De-abia după şase ani de la venirea din pribegie au putut să-şi cumpere propria casă.

Pe lângă munca alături de familie, micul Ilie s-a apucat serios de învăţătură. Încă din clasa a şasea a început să scrie pe ascuns, mai mult noaptea, toate suferinţele întâmpinate fără vină de familia sa. Scria pe nişte caiete cărora le-a dat titlul „Lacrimile unei mame” şi la autor şi-a pus pseudonimul Ion Amarescu. În câţiva ani, „Lacrimile...” s-au întins pe filele a treizeci şi şapte de caiete. Necazurile împărtăşite foii de hârtie îl făceau să treacă mai uşor peste greutăţile vieţii de copil al unui „duşman al poporului”.

Piedici i s-au pus în cale şi la şcoală, şi la liceu, însă inteligenţa dublată de o muncă tenace l-au făcut să termine studiile liceale cu bine. A fost luat la armată şi „binevoitorii” din sat de-abia aşteptau să termine serviciul militar, pentru a-i găsi de lucru într-un colţ cât mai îndepărtat al imensului stat sovietic.

Ilie ştia că numai prin învăţătură poate învinge destinul. De aceea, după zile obositoare de militărie, cu riscul şubrezirii sănătăţii, învăţa nopţile pentru admiterea la facultate. Ca militar, a avut un dosar mai puţin verificat la examen. În haine militare s-a prezentat la examenele de admitere, la Facultatea de Filologie, şi a reuşit.

A venit în sat, unde politrucii locali îl aşteptau să-i spună unde i-au decis viitorul. Tuturor le-au căzut feţele atunci când tânărul le-a prezentat actele ce dovedeau că este student. Fără a face în vreun fel politică, şi cu dosarul împovărat de „crimele” tatălui, nu i-a fost uşor să finalizeze studiile, dejucând cu abilitate două încercări de a fi scos din rândul studenţilor. Dar neimplicarea politică a fost un crez ce l-a urmărit întreaga viaţă.

A înlăturat prin muncă cinstită şi cu credinţă în Dumnezeu toate piedicile ce i s-au pus în cale şi a ajuns un profesor universitar respectat, care a predat limba strămoşească vreme de patruzeci şi patru de ani la Universitatea din Cernăuţi. În cariera sa a pus mult suflet în studierea graiurilor limbii române, l-au fascinat denumirile populare ale diferitelor plante şi a conceput pe această temă o valoroasă lucrare de doctorat, din păcate, nici până acum publicată. Lucrarea de doctorat i-a fost respinsă la Cernăuţi, din motive lesne de înţeles, dar a fost acceptată cu greutate, datorită unor piedici venite de „sus”, la Chişinău. Colegii de la Chişinău îi răsplăteau măcar în parte nopţile nedormite în care făcea naveta între Cernăuţi şi Chişinău, pentru a le aduce cărţi editate în România, cumpărate de la librăria cu tipărituri din ţările socialiste, existentă atunci şi dispărută astăzi din oraşul de pe malul Prutului. Odată era să facă închisoare pentru faptul de a fi cumpărat toate exemplarele unui dicţionar pentru chişinăuieni şi acest gest fusese asimilat contrabandei de către hipervigilenţii purtători de grijă şi de grade de la Cernăuţi.

De câteva ori i-a fost pusă în primejdie cariera universitară, dar a izbutit să treacă peste aceste încercări, ca şi pe cea în urma, căreia s-a văzut fără soţie, dar şi fără casă.

Iarăşi a simţit că-l încearcă destinul, dar a suportat totul cu un calm de care puţini oameni sunt capabili. Fiind un om cu sentimente religioase profunde, s-a gândit că Dumnezeu nu poate să-l părăsească, chiar dacă forţele răului câştigă victorii vremelnice.

Pe biroul de lucru din căsuţă este aşezată la loc de cinste Biblia de la 1688, reeditată, şi este foarte mândru că a obţinut o asemenea carte. I s-a părut că i s-a întâmplat o adevărată minune când cineva venit din Ţară o puse pe masa sa de lucru de la Universitate.

I s-a dat un lot de zece ari la marginea Cernăuţilor şi şi-a construit o căsuţă în care trăieşte singur. În grădina din jurul casei nu se vede nici un fir de buruiană, în schimb se răsfaţă tot felul de legume, câţiva copaci şi butaşi de viţă-de-vie. Mâna de om gospodar se simte la tot pasul şi universitarul filolog i-ar putea da lecţii oricărui agricultor cu experienţă.

A scris multe cărţi de specialitate şi multe mai are în lucru. Îl pasionează înţelepciunea românească şi a scris nu mai puţin de 5 cărţi de aforisme versificate. Amintirile din îndepărtata copilărie petrecută după sârma ghimpată le-a aşternut în cartea „Drumul spre Golgota”.

De doi ani este preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor victime ale totalitarismului stalinist. A înscris-o la tribunal şi a umblat prin toate localităţile regiunii Cernăuţi pentru a reface filialele locale. Cu ajutorul membrilor societăţii a reuşit să ridice peste patruzeci de monumente în memoria victimelor nevinovate ale stalinismului. Spirit tolerant, a ridicat în satul natal, Pătrăuţi, o stelă memorială pe fostul loc al sinagogii. În prezent este preocupat de ridicarea unui monument în amintirea miilor de români masacraţi de grănicerii sovietici la Lunca.

Întotdeauna calm, lipsit de ură faţă de cei care i-au făcut rău, gata permanent să pună într-o cugetare versificată orice problemă a vieţii, cu o mare iubire în spirit creştin pentru aproapele, profesorul Ilie Popescu este nu numai un dascăl de valoare al Universităţii din Cernăuţi, dar şi un sfânt trăitor printre oameni, cu care Dumnezeu a binecuvântat încercatul pământ al Bucovinei.

Iuliu-Laurian POPOVICI, Botoşani, pentru FLUX