Deşi nu simetria dintre cei doi aliaţi care se situează public pe poziţii diametral opuse ne interesează în articolul de faţă, ea meritând o abordare aparte, aş mai preciza aici că între cei doi, dincolo de asemănarea de suprafaţă, există o deosebire fundamentală. Ea se reduce la următoarele: în timp ce miza lui Mihai Ghimpu pe Bucureşti este una sinceră, foarte personală şi profund emotivă, miza lui Marina Lupu pe Moscova este una circumstanţială, conjuncturistă şi străină de orice urmă de sinceritate.

Până la un punct, acest joc de-a „te iubesc, nu te iubesc” poate fi înţeles. Trăim într-o lume globalizată, dar şi polarizată, iar Moldova este influenţată puternic dinspre ambele ţări, Rusia şi România, care apar în cazul nostru ca rivali geopolitici. Iar actorii politici, în căutare de sprijin extern care să îi aducă la guvernare, par a fi atât de seduşi de jocul puterii încât uită de interesele naţionale ale ţării pe care vor cu tot dinadinsul să o conducă.

Acesta este şi cazul liderului PD, Marian Lupu, care, aflându-se într-o nouă vizită în capitala Rusiei, a făcut o declaraţie care îl descalifică rău de tot în calitatea sa de om politic. El a declarat pentru postul de radio "Эхо Москвы" (Ecoul Moscovei) că refuzul autorităţilor moldovene de a semna, în 2003, Planul Kozak a fost o greşeală şi a pledat pentru federalizarea Republicii Moldova, din componenţa căreia ar face parte ca subiecţi federativi Găgăuzia şi Transnistria. Nu sunt deloc sigur că Lupu a stat să citească vreodată conţinutul zisului Memorandum Kozak, cel care prevedea, între altele, anularea actualei Constituţii, dizolvarea Republicii Moldova ca stat independent şi crearea unui alt stat pe teritoriul ei, Republica Federativa Moldova, cu trei subiecţi, Transnistria şi Găgăuzia reprezentând, de fapt, cele două instrumente de exercitare directe a puterii de la Moscova la Chişinău. În plus, legalizarea prezenţei militare ruse, care să capete statul de bază militară, era un element-cheie în acel plan.

De altfel, în noiembrie 2003, după ce s-a consumat tensionata săptămână când a fost respins memorandumul Kozak, Marian Lupu, care era membru al Guvernului comunist, n-a suflat nici o vorbă în sprijinul sau împotriva respectivului document. El nu a fost nici în stradă, alături de zecile de mii de protestatari, nici lângă Voronin, care până la urmă a respins documentul respectiv. Unde era atunci falnicul şi foarte vocalul politician de azi, Marian Lupu? Corect! În tufişuri, prin buruiene, acolo unde le este locul celor laşi, al carieriştilor de toată mâna, când ţara are nevoie de oameni de stat, de patrioţi, nu de periuţe de şters getele celor puternici. Aşadar, din 2001 până în 2009, preţ de nouă ani, Lupu, a tot stat în dosul lui Voronin până când acesta l-a făcut viceministru, apoi ministru, iar mai apoi – preşedinte de Parlament. Nici în 2003, nici mai târziu, Lupu n-a zis nici câr despre cât de bun este Planul Kozak. Mai mult, în 2005 el a votat împreună cu toţi ceilalţi deputaţi, care au dat dovadă de o solidaritate unică şi exemplară, atât pentru hotărârile din 10 iunie, cât şi pentru Legea din 22 iulie, care definesc poziţia statului nostru în problema diferendului din Trasnistria. A stat chitic şi a tăcut mâlc, aşteptând să fie promovat de Voronin în urma alegerilor din 2009 la funcţia de preşedinte al ţării. A nu se uita că între timp, fiind mânat de aceeaşi patimă de arivist, Lupu a devenit membru al Partidului Comuniştilor, defilând peste tot la spatele liderului comuniştilor. Iar când Voronin a preferat să propună pe altcineva la postul de şef al statului, proaspătul comunist Lupu a dat bir cu fugiţii şi a devenit cât ai zice peşte democrat. În mod evident, nu lipsa de deschidere spre reforme şi spre integrare europeană a comuniştilor l-au determinat pe Lupu să sară din braţele lui Voronin în braţele lui Ghimpu şi ceilalţi din AIE, ci setea de mărire, eterna obsesie de a deveni preşedinte. Cu orice preţ, cu orice aliaţi, cu orice fel de politică ar fi nevoie să facă pentru a-şi atinge scopul.

Lupu nu este singular în miza lui pe factorul rusesc, utilizat în scopuri strict egoiste de parvenire în vârful ierarhiei statale. Vasile Tarlev şi Dumitru Braghiş sunt alţi doi politicei faliţi care s-au tot dat în spectacol făcând paradă din linguşirea ruşilor. Primul chiar s-a autoproclamat un fel de lider al unei organizaţii inexistente a prietenilor Rusiei în Republica Moldova (de parcă toţi ceilalţi, care nu figurau în lista respectivă, ar fi fost duşmanii ţării respective), iar al doilea a lansat năstruşnica idee de dare în arendă a Transnistriei pe 30 de ani Rusiei. Însă improvizaţiile respective nu i-au salvat de eşecul electoral nici pe unul, nici pe celălalt. Se pare că acum e rândul lui Marian Lupu să le urmeze calea.

Nu punem în discuţie faptul că avem nevoie şi noi, ca şi celelalte ţări europene, să dezvoltăm relaţii pozitive şi durabile cu Moscova. Toată partea asta de lume depinde de ei, energetic în primul rând şi nu numai. Avem trupe ruseşti pe teritoriul nostru. A zis măcar un cuvânt despre asta Marian Lupu? Nimic. De ce? Ca să intre şi mai mult în graţiile ruşilor. Iar pentru a-şi satisface ambiţiile de parvenit, Lupu ar fi gata să plătească orice preţ. Pe socoteala intereselor naţionale ale ţării, fireşte. Mai grav. Aşa cum azi Lupu este prorus de conjunctură, mâine, când aceasta se va schimba, el se va simţi la fel de bine şi în postura de prochinez sau pro-oricine îi va garanta ascensiunea în funcţia râvnită. De aici şi toată mascarada asta a lui Lupu cu 9 mai, cu dusul florilor a doua oară la memorial, cu toată această gesticulaţie ridicolă, care ar trebui să-l scoată pe respectivul mai catolic decât papa sau mai prorus decât toţi politicienii din Moldova luaţi laolaltă. Acest intelectual, care a ameţit atâţia naivi cu limbajul lui sforăitor şi mina gravă, caută azi să-şi întreacă toţi concurenţii în această proba sportivă locală, numită tămâierea Kremlinului sau aburirea rusofililor.

De remarcat că nici Mihai Ghimpu, nici Vladimir Filat şi nici Serafim Urechean nu au avut de obiectat nimic lui Lupu când acesta a deplâns defunctul memorandum Kozak. Ar trebui să înţelegem că şi ei plâng de jalea lui? Nu neapărat, dar tac pentru a păstra cu orice preţ această construcţie eclectică şi deşirată numită AIE.

Ar mai fi de văzut cât de elocvent tac şi doi membri de seamă ai Partidului Democrat, aceştia fiind Oleg Serebrian, deputat şi prim-vicepreşedinte PD, Andrei Popov, viceministru de Externe. Să fie oare tăcerea lor dovada fricii de a-şi supăra şeful de partid sau, pur şi simplu, expresia unei stări de jenă pe care aceşti distinşi domni doresc să o camufleze după o tăcere care nu îi onorează câtuşi de puţin din simplul motiv că opinia publică îi cunoaşte ca pe nişte persoane cu poziţii ferme, rezonabile şi patriotice.