- Vreau să vă spun că în partea în care s-a construit astăzi terminalul noi am avut, de pe timpul bătrânilor şi strămoşilor noştri, partea de jos a Dunării, undeva la 2 kilometri, pe unde se afla un sat, numit Mândreşti. Ăsta era un sat care, cu vremea, a fost inundat şi s-a mutat în partea de nord a Giurgiuleştiului. De aceea, şi Giurgiuleştiul se împarte astăzi în două. Astea două sate erau: Vadul Boului, la nord de Giurgiuleşti, şi, la sud, între Giurgiuleşti şi Dunăre, era Mândreştiul. Astea erau sate moldoveneşti care s-au mutat la Giurgiuleşti, care are astăzi două părţi. Una este Partea bulgărească, pentru că aici locuiau şi bulgari aduşi din Balcani, colonişti. Şi a rămas şi astăzi denumirea de Partea moldovenilor şi Partea bulgărească. Iacătă uliţa aceasta taman şi desparte – partea ceea-s „bulgarii”, partea asta-s „moldovenii”. Aşa şi s-au localizat după ce s-au inundat teritoriile istea şi acolo n-a mai fost chip de-a trăi.

- Vadul Boului şi Mândreştiul nu mai există… Unde era localizat Mândreştiul? Mai la deal sau mai la vale de Giurgiuleşti?

- Mândreştiul era la gura Prutului, undeva 2 kilometri pe Dunăre.

- Deci, de la Giurgiuleşti spre Reni…

- Spre Reni. 2 kilometri. Încă în anii 1950-1960 pe acolo mergea şi ne despărţea un drum strategic militar, care venea în partea de jos, pe malul Prutului şi al Dunării. Şi acolo este o râpă, în care, în partea cealaltă de la râpă, undeva la 2 kilometri – 2 kilometri şi ceva de la gura Prutului, era pusă emblema „Ucraina” şi în partea asta era Moldova. Atunci aşa era. Şi tot timpul teritoriile astea au fost ale noastre. Noi, în anii 1960-1970 am amenajat locurile de la Mândreşti, ca un fel de plajă, pentru odihna giurgiuleştenilor noştri. Însă, cu vremea, locurile de acolo au fost închise, deoarece s-a trasat calea ferată, s-a pus gardul acela ghimpat pentru grăniceri, s-a pus sistemul de semnalizare şi s-au închis drumurile astea. Însă, ca atare, Mândreştiul, de când ştiu strămoşii noştri, era al Giurgiuleştiului. Şi de-a lungul căii ferate, în regiunea asta a Mândreştiului, aveau pământul giurgiuleştenii noştri.

- În perioada cât aţi fost primar, până în 1995, dumneavoastră aţi avut aici oaspeţi înalţi şi de la Chişinău, şi de la Kiev, care au discutat probleme de frontieră. Au fost chiar prim-ministrul Ucrainei, Pavel Lazarenko, şi prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi. Ce aţi discutat cu ei? Ce interes au avut pentru zona aceasta?

- Am fost împreună la malul de sus, partea de sus a Dunării, am privit frontiera, unde era clar că acolo sunt mai mult de 2 kilometri de pământ ai noştri. Însă dumnealor arătau în altă direcţie. Vreau să vă spun încă un lucru. În vremea când s-au demarcat graniţele, ştiţi, după sistemul care era înainte, de control al hotarelor, ucrainenii controlau pe teritoriul Moldovei undeva un kilometru de teritoriu, şi ai noştri – un kilometru în Ucraina. Aşa era legea în perioada ceea. Când s-au deschis toate acestea, ucrainenii au pus hotarele lor acolo până unde umblau ei. Dar acolo era teritoriul nostru. Un kilometru şi ceva au intrat pe teritoriul nostru şi au pus stâlpul lor, cum că acolo-i graniţa. La noi nu s-a interesat nimeni. Am sondat situaţia la Departamentul grăniceresc din Kiev, unde ni s-a spus: Da, este aşa ceva, pe teritoriul Moldovei intră undeva la 2 kilometri de Dunăre. Noi am cerut să ne demonstreze harta aceasta, însă de-o dată au spus că este şi după aceea – că a dispărut.

- Fosta aşezare Mândreşti poate fi localizată pe malul Dunării…

- Da, la vreo sută de metri de la vărsarea Prutului în Dunăre. Erau acolo şi două lacuri, două lacuri mari, pe care le foloseau consătenii noştri pentru scăldat. Le-am amenajat cu plajă şi se foloseau oamenii de ele. Ne scăldam acolo.

- Acum ce este cu acele terenuri?

- Acum lacurile sunt uscate, locurile sunt închise şi nu-i nimic.

- Şi mergea lumea într-acolo? Cum mergea?

- Da, mergea cu căruţa, dar mai mult pe jos. Copiii, mai ales, erau acolo în toată ziua. Dar de la lacuri şi până la râpă, care-i graniţă naturală şi venea cam pieziş, mai era oleacă de loc, până acolo unde cotea drumul strategic militar.

- Deci, alt reper ar fi drumul militar…

- Da. El se cunoaşte acolo, că este piatră pusă. Şi iată de la drumul ista, de o parte, erau ucrainenii şi, aicea, moldovenii, pământul moldovenesc.

- Pe când era asta?

- Acuş vă spun. În anii 1967-1968, pe când eram student.

- Deci, în acea vreme, acest teritoriu era sigur al Republicii Moldova?

- Da. Era al Republicii Moldova şi nimeni nu întreba al cui e. Da de când s-a făcut Ucraina… nu ştiu cine a hotărât problema asta… Cred că cei cointeresaţi în chestia asta.

- Deci, ceea ce se afirmă acum, că Moldova ar fi primit 430 de metri de mal dunărean din contul teritoriului naţional al Ucrainei, corespunde adevărului sau nu? Dumneavoastră aici, la faţa locului, ce ştiţi?

- Astea sunt date fabricate, deoarece noi acolo aveam mai mult de un kilometru, aproape 2 kilometri şi ceva. Aşa că nu poate să fie. Eu nu ştiu de unde s-au luat aşa date, de ne-au dat 400-500 de metri acolo, cât ne-ar fi dat, de Dunăre. Nu-i adevărat.

- A fost vreo comisie să ne transmită ceva, să facă un act, un proces-verbal?

- Nu ştiu. Nu a venit nimeni. De atunci, şi cât am lucrat eu ca primar, nu a fost nici o comisie. A fost linişte. Au venit proiectanţii, au proiectat terminalul, noi am iscălit toate documentele. Dar că s-a dat - că nu s-a dat! - pe noi nu ne-au informat cu nimic.

- Se vorbeşte acum că cei aproape 8 kilometri de traseu automobilistic de la Palanca şi cele 18 hectare de teren, traversate de acest traseu, ar trebui transmise, conform unui Protocol adiţional la Tratatul de frontieră, în schimbul sau în compensaţie pentru marele câştig teritorial pe care l-ar avea Republica Moldova pe seama Ucrainei aici la Giurgiuleşti. Cum vi se pare?

- N-are nimic în comun. Astea-s pământurile noastre. Pur şi simplu, conducerea noastră republicană nu s-a interesat de chestiunea asta şi cum au hotărât ucrainenii, aşa şi a rămas. Fiecare giurgiuleştean ştie clar că acolo au fost pământurile noastre din strămoşi. Şi de când sunt „ucraineşti”, nu pot să vă spun. Eu ştiu – şi ştie fiecare cetăţean mai în vârstă – unde erau hotarele între Ucraina şi Moldova. Noi putem şi astăzi să mergem acolo dacă ne permit, dar eu cred că nu ne permit, să arătăm unde-i, că acolo râpa ceea nu s-a astupat.

- E o graniţă naturală…

- Graniţă naturală care a fost graniţă de când ştie fiecare că dincolo era Ucraina şi în partea asta era Moldova.

- Colhozul de aici din localitate cum s-a numit în perioada sovietică?

- S-a numit… În ruseşte era. „Sovietski Dunai”. Dunărea sovietică. Noi aveam Dunăre. Aveam 2 kilometri de Dunăre. Era a noastră. Dar de când… Asta-i pe seama conducerii.

- Probabil că ar trebui să existe nişte hărţi mai vechi ale colhozului. În perioada sovietică aceste gospodării colective aveau chiar Paşapoarte.

- Da, prin arhive ar trebui să fie ceva. Dar aici, în colhoz, cu toate schimbările, nu s-au mai păstrat. În arhivele republicane, pe undeva, ar trebui să mai fie ceva. Sau chiar în arhivele Uniunii sovietice, de pe când s-au marcat hotarele. Eu ştiu că asta (schimbarea unilaterală a graniţei de către ucraineni – n.n.) s-a făcut în mod special (intenţionat – n.n.). Atunci când Moldova şi-a proclamat independenţa, ei, ucrainenii, foiau şi-n stânga şi-n dreapta… hotarele-ncolo-ncoace…

- De la Chişinău n-a venit nimeni?

- Dar de la Chişinău nu s-a interesat nimeni. Am rămas în voia soartei…

- Domnule Niculiseanu, vă mulţumim.