Asupra necesităţii de revizuire şi de organizare mai eficientă a bazelor constituţionale s-au pronunţat deja politicienii, precum şi specialiştii în domeniu. Politicienii se pronunţă pentru „modificarea” unor norme, urmărind să facă mai comodă viaţa de deputat, de ministru sau de şef al statului. Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii unor ONG-uri au preferat să abordeze mai profund această chestiune, pornind chiar de la anul 1994, când a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova.

    Efortul intelectual îndreptat spre o reflecţie legislativă profundă pe marginea definitivării construcţiei constituţionale trebuie să ţină seama de o serie de aspecte esenţiale.

    Democraţia constituţională are la bază o lege fundamentală, numită în cele mai multe state „Constituţie”. Acest act normativ fundamental, având diverse forme, este legea supremă a poporului şi a statului. Constituţia trebuie să emane de la deţinătorul suveran al puterii de stat. Poporul trebuie să aibă faţă de ea, precum spunea filosoful german Friedrich Hegel, sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt. Deci, procedura de elaborare a textului legii supreme, formularea ideilor fundamentale reflectate în articolele constituţiei, trebuie să fie una cu totul specială. De regulă, în vederea elaborării textului unei legi supreme şi votării acestui act normativ în lectură definitivă, se convoacă un for cu mandat special (adunare constituantă). Or, dacă se doreşte o democraţie constituţională, nu orice adunare este în drept să proiecteze un sistem constituţional, ci numai acel for căruia deţinătorul suveran al puterii de stat îi deleghează sarcina respectivă şi atribuţiile necesare îndeplinirii acestei misiuni. Mandatul acestui for expiră odată cu adoptarea şi publicarea constituţiei. Dar acest exerciţiu nu este suficient pentru edificarea unei democraţii constituţionale. Cum altfel, dacă nu prin aprobare în cadrul unui plebiscit naţional, o constituţie poate să capete valenţa emanaţiei deţinătorului suveran al puterii de stat?

    În Republica Moldova însă, în 1994, un parlament ordinar şi-a arogat rolul de adunare constituantă, votând legea fundamentală a ţării.

    Nu dorim să acredităm ideea că actuala Constituţie este rea sub toate aspectele. Nici nu contestăm valoarea intrinsecă a tuturor normelor constituţionale, cu unele excepţii cunoscute de toată lumea. Susţinem ideea necesităţii revizuirii normelor din actuala Constituţie care pot conduce la crize constituţionale sau la blocaje instituţionale de proporţii şi de durată. Pe de altă parte, este necesară „corectarea” acelor norme fundamentale care inserează neadevăruri istorice şi ştiinţifice. Textul redactat şi îmbunătăţit al Constituţiei Republicii Moldova poate fi supus unui referendum, ca nimeni să nu-i mai conteste legitimitatea. Da, în 1994, o adunare constituantă era necesară. Dar Republica Moldova a ratat acest „tren” istoric. Acum este cazul să judecăm matur şi să nu facem alte gafe, fiind marcaţi de emoţii provocate de această pierdere irecuperabilă.

    Legea supremă trebuie să ofere premise constituţionale pentru eficientizarea actului de guvernare. O constituţie bună instituie un cadru, un ansamblu armonios (nu un conglomerat haotic) de reguli-principii clare, îndreptate spre organizarea puterii de stat şi asigurarea păcii, dreptăţii şi a binelui comun. O constituţie bună în nici un caz nu va conţine norme străine de caracterul poporului şi, măcar aluziv, reflectă spiritualitatea şi moştenirea istorică a naţiunii. Însă, pentru a se ajunge la un asemenea rezultat, fie şi prin intermediul revizuirii textului actualei Constituţii, este necesar să se facă abstracţie de interesele personale sau de grup, de personalităţi şi de conjuncturi. Este amoral să se croiască o constituţie în funcţie de interesul de moment al cuiva, indiferent despre cine este vorba.

    Personalizarea puterii este un pericol care, de asemenea, trebuie evitat. Republica Moldova nu are tradiţii democratice seculare şi nici o societate civilă puternică. Societatea noastră nu este imunizată împotriva unei eventuale derive autoritare. În acest sens, avem „norocul” de a trăi într-o republică parlamentară. Partidele politice, dar şi societatea, deja se obişnuiesc cu parlamentarismul. Acest sistem, încă departe de a fi eficient în Republica Moldova, mai are nevoie de îmbunătăţiri substanţiale.

    Unii concetăţeni se pronunţă pentru revenirea la sistemul semiprezidenţial. Ei consideră că astfel va creşte ca pe drojdii importanţa alegătorilor. Fals. Un şef de stat ales prin scrutin universal poate oricând să devină factor de risc nejustificat pentru o majoritate parlamentară competentă. Este periculos să replasăm acest jucător pe arena electorală. Pentru a ne convinge, este suficient să urmărim cum la vecinii noştri, România şi Ucraina, blocajul instituţional şi criza politică au devenit reguli ale vieţii politice.

    Norma constituţională care stabileşte o majoritate de trei cincimi necesară pentru alegerea Şefului statului trebuie revizuită. Constituţia trebuie să prevadă posibilitatea ca în cazul eşuării primei tentative (alegerea Preşedintelui cu 3/5 din numărul total de deputaţi), majoritatea necesară pentru această procedură să descrească. Dar cel mai simplu, şi mai practic, ar fi ca Legea fundamentală să prevadă pur şi simplu că Preşedintele se alege cu simpla majoritate a deputaţilor aleşi.

    Preşedintele nu trebuie să dispună nici de posibilitatea să-i impună majorităţii parlamentare candidatul său la funcţia de prim-ministru. Dimpotrivă, Şeful statului trebuie să desemneze candidatul majorităţii parlamentare. Or, în condiţiile în care poporul, prin voinţa sa exprimată în cadrul scrutinului, creează o majoritate parlamentară viabilă, căreia îi revine cea mai mare parte din responsabilitate, de ce ar trebui ca aceasta să depindă de eventualele „mofturi” politice ale Preşedintelui?

    Germania s-a asigurat împotriva blocajelor instituţionale prin aşa-numita „moţiune de cenzură constructivă”. În Germania guvernul poate fi demis numai dacă în Bundestag se constituie o majoritate care acordă vot de încredere altei componenţe a executivului. Acest mecanism funcţionează foarte bine în Germania. De ce nu l-am încorpora şi în sistemul constituţional din Republica Moldova?

    Nu ne propunem să epuizăm într-un singur articol această temă vastă. Dorinţa noastră este ca toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în acest proces, să contribuie la crearea unei atmosfere de discuţii sincere, fără intenţia periculoasă de a recroi bazele constituţionale în funcţie de unele circumstanţe efemere, precum sunt conjuncturile, interesele de grup, popularitatea unor personalităţi etc. Vom reveni.