Părintele Pavel a plecat din Hakodate în luna septembrie şi, cercetând bisericile, s-a oprit pentru un timp la Sanuma, pe când preoteasa lui a rămas la Wakayanagi pentru a propovădui. În timpul acela de la începutul lunii octombrie s-a întâmplat, din cauza ploilor mari, o revărsare asupra oraşului Wakayanagi şi a satelor din apropiere. Nenorocirea s-a întâmplat noaptea, iar viitura a înecat roada şi ameninţa casele aflate în locurile mai joase. De obicei, în timpul unor asemenea intemperii se bate alarma, se trag clopotele etc. În acest caz, locuitorii din Sanuma, auzind alarma, s-au îndreptat deîndată spre locul inundaţiei. Pe când în Wakayanagi în acea seară doamna preoteasă le-a predicat femeilor. În pofida alarmei şi a bătăilor de clopot femeile au stat în linişte ascultând predica până la capăt.

    La 21 noiembrie, de dimineaţă, după ce ne-am rugat şi ne-am luat rămas bun de la credincioşi, am plecat din Sanuma şi către amiază am ajuns la Takashimizu. Creştinii de aici sunt atât de râvnitori încât au lucrat şi nopţile pentru a-şi construi o casă de rugăciune. Creştinii de aici au ajunat şi eu l-am ajutat pe părintele Pavel să-i mărturisim. De asemenea, au primit botezul 15 suflete, astfel încât creştinii din Takashimizu sunt acum 106. La Takashimizu am stat trei zile şi trei nopţi, iar în fiecare seară le-am ţinut predici creştinilor adunaţi la rugăciune şi am vorbit despre starea bisericii locale şi a altor biserici.

    De la Takashimizu am plecat către următoarea biserică, situată în oraşul Furukawa, unde sunt 49 de credincioşi. Aici nu există un catehizator şi astfel nu au fost candidaţi pentru botez. Creştinii doar s-au mărturisit şi s-au cuminecat, iar seara au ascultat o predică. În dimineaţa zilei de 25 noiembrie, după ce am săvârşit obedniţa şi i-am împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei care postiseră, ne-am îndreptat spre oraşul Wakuya. Drumul străbate doar o întindere dreaptă ca-n palmă, iar primăvara şi vara se poate că prin aceste locuri este minunat, pe când acum, pe timp de iarnă, ţi se descoperă privirii doar câmpuri înguste scrijelite de canale ale căror maluri sunt străjuite de rânduri de copaci. Şi aici am găsit postitori şi am unit cu Biserica lui Hristos 14 noi creştini. În Wakuya şi alte 2 cătune apropiate sunt de tot 67 de creştini.

    La 28 noiembrie am plecat din Wakuya şi ne-am îndreptat spre oraşul Isinomaki situat pe ţărm. Până acum aici erau doar 6 credincioşi, toţi dintr-o familie, botezaţi la Hakodate încă acum cinci ani. Prin osteneala catehizatorilor noştri predicarea are aici succes şi către sosirea noastră erau pregătiţi pentru primirea sfântului botez 23 de suflete. În luna ianuarie a acestui an părintele Pavel fusese chemat într-acolo pentru a boteza alte 20 de suflete. În acest oraş se face că mulţi dintre păgâni erau gata să ne asculte predica şi pentru asta creştinii au pregătit o casă de pe strada principală. Însă de dimineaţă şi toată ziua şi eu, şi părintele Pavel am avut puternice dureri de cap şi cu toate leacurile luate, acestea nu au contenit de aceea ne-a părut foarte rău că nu am putut cuvânta aici o predică. Nici nu puteam rămâne până-n seara zilei următoare întrucât în acea zi, după cum conveniserăm, eram aşteptaţi în satul Fukuda. Biserica din Fukuda a luat fiinţă cu această ocazie. În împrejurimile satului sunt, de asemenea, suflete catehizate şi gata să primească botezul. La Fukuda s-au întrunit 22 de suflete, unde au şi fost botezate. Au mai fost botezate 6 suflete în cătunul Takagi, însă predicarea, se pare, nu va avea aici acelaşi succes ca şi la Isinomaki şi Fukuda.

    La 2 decembrie am ajuns la Sendai, unde se află cea mai veche biserică de pe insula Nippon. Aici a trebuit să ne oprim pentru mai mult timp, întrucât erau mulţi care postiseră şi aşteptau să fie botezaţi. Biserica din Sendai are aproape 300 de credincioşi. Mă gândeam să rămân aici până la sărbătoarea Naşterii Domnului, însă nu am putut rămâne dintr-un motiv despre care voi vorbi mai jos. De îndată ce am sosit la Sendai şi eram în căutarea unui hotel văd că-mi vine în întâmpinare un creştin care îmi aduce o telegramă. Nu mi-am putut exprima bucuria, când, citind telegrama (desigur trimisă de însărcinatul nostru cu afaceri R. R. Rozen), am aflat că Plevna, cu Osman paşa şi armata condusă de el, după un îndelung asediu, a căzut în urma luptelor. În sfârşit mi s-a luat o piatră de pe suflet! Bucuria mea a fost împărtăşită de creştini, în special de părintele Pavel şi catehizatori care cunoşteau mai bine decât alţii situaţia şi evoluţiile politice atât din ziare, cât şi din cele povestite de mine. De obicei, când sosesc în oricare dintre oraşele unde există creştini, una din primele întrebări pe care le primesc este despre războiul nostru cu Turcia. Sunt convins că Plevna le este foarte cunoscută unor zeci, ba chiar sute de mii de japonezi.

    Paşaportul meu era valabil până la 19 (31) decembrie, fapt pentru care a fost nevoie să cer prelungirea valabilităţii lui. Am primit apoi de la Edo un alt paşaport valabil pentru încă 2 luni. Eu şi părintele Pavel, timp de trei zile i-am mărturisit şi cuminecat pe credincioşi şi am botezat 31 de suflete. Conducerea puşcăriei m-a rugat să ţin câteva predici în faţa celor aproape 400 de condamnaţi, însă guvernatorul nu a fost de acord, spunând că Sendai nu este un oraş deschis străinilor, motiv pentru care nu pot primi o invitaţie oficială pentru a predica. În schimb conducerea penitenciarului a cerut un propovăduitor japonez, ca o dată pe săptămână, în zilele de duminică, să predice în faţa condamnaţilor, ceea ce vor şi face catehizatorii noştri. În alte părţi ale oraşului există trei locuri în care se predică, locuri în care vin câte peste o sută de păgâni. Cât am fost sănătos am ţinut şi eu câteva predici. Spuneam mai sus că avusem de gând să petrec sărbătorile împreună cu creştinii din Sendai, dar la 14 şi 15 decembrie am avut dureri de cap din cale afară de puternice, iar în noaptea de 16 decembrie am surzit complet de ambele urechi: trebuie că reumatismul meu cervical accentuat din cauza îndelungatei locuiri în casele reci din Japonia, unde pe deasupra există atâţia curenţi de aer, mi-a trecut la urechi. Am chemat un medic şi acesta mi-a făcut injecţii subcutanate cu morfină, însă durerea din urechi nu a scăzut, devenind din ce în ce mai puternică. Rămânând într-o casă de japonezi nici nu mă puteam gândi la un tratament, întrucât prima condiţie a tratamentului este să ai o cameră încălzită. Părintele Pavel s-a întors între timp la Takashimizu, de unde urma să plece după sărbători în unele localităţi din nord-est pentru săvârşirea botezurilor. La 20 decembrie am părăsit şi eu Sendaiul ca să ajung cât mai curând la Edo. Pe drumul dintre Sendai şi Edo sunt două oraşe – Fukushima şi Kizuregawa – în care am început propovăduirea. La Kizuregawa am întâmpinat Naşterea Domnului, am săvârşit, cum am putut, liturghia împreună cu un catehizator, prilej cu care s-au adunat vreo 40 de suflete, cărora le-am ţinut o predică. La 12 ri (aproximativ 40 de verste) de Edo, într-un sat de la poalele muntelui Sano, eram aşteptat pentru săvârşirea Tainei Sfântului Botez. A trebuit să trec şi pe acolo. Am botezat 14 suflete. Credincioşii de acolo sunt 62, casa de rugăciune este cum nu se poate de drăguţă şi îngrijită, iar noii ostaşi ai lui Hristos se adună la rugăciune cu multă tragere de inimă. Acesta a fost ultimul nostru popas misionar la nord de Edo. Plecând de acolo am ajuns la Edo la 28 decembrie. De atunci şi până la 26 ianuarie m-am tot chinuit cu durerile mele de urechi şi de cap, iar la 27 ianuarie medicul mi-a îngăduit în sfârşit să ies din cameră.