Apariţia în politica mare se datorează unei întîmplări care se numeşte Dorin Chirtoacă, primar de Chişinău, în acelaşi timp şi nepot al liberului liberal. Faptul este binecunoscut, precum se cunoaşte şi aceea că pînă în 2007 Ghimpu a fost preşedintele Partidului Reformei. Acest partid maidanez a fost creat de fostul Preşedinte al RM Petru Lucinschi la începutul anilor 90 pentru a rupe din electoratul partidelor de dreapta şi centru-dreapta. În toţi aceşti ani, visul de aur al PR-ului condus de Ghimpu a fost acumularea măcar a unui singur procent din susţinerea electoratului.

    Calităţile de politician ale lui Ghimpu au ieşit pe faţă în vara lui 2007 cînd a fost ales Preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău de către majoritatea formată din partidele democratice. De la acea dată, haosul, marasmul şi prostia au acoperit organul decizional al capitalei. Consiliul municipal a devenit scena în care fiecare „şedinţă” se solda cu eşecuri şi răs-eşecuri şi în care discuţiile se purtau la un nivel pe lîngă care nivelul mahalalei este universitar.

    Între timp, oraşul continua să trăiască. Transportul circula, apa curgea din robinete, de mirosit mirosea, datoriile municipalităţii creşteau. Unde nu reuşea Consiliul Municipal, reuşeau funcţionarii corupţi încuibaţi în primărie încă de pe vremea lui Urechean. Ei erau cei care asigurau „rezolvarea problemelor cetăţeanului simplu” şi făceau din Chişinău un oraş european.

    Parlamentul ales pe data de 29 iulie este unul extrem de dificil. Cinci partide cu interese diferite, cu ambiţii personale diferite şi cu cel puţin trei viziuni diferite asupra viitorului ţării este cam mult pentru o ţară ca Republica Moldova, obosită de un maraton electoral lung de nouă luni şi prinsă în cleştii crizei economice.

    Un asemenea parlament este mult prea mult, hiperbolic de mult, pentru Mihai Ghimpu. Legislativul moldovenesc ales pe 29 iulie are nevoie de un preşedinte cu autoritate politică şi cu calităţi de diplomat. Ghimpu nu are nici una şi nici alta. El nu se bucură de autoritate politică nici printre partenerii săi democraţi, nemaivorbind de comunişti. Proaspătul Preşedinte al Parlamentului RM are mai puţine calităţi diplomatice decît autoritate politică.

    De ce coaliţia liberală a votat în calitate de preşedinte o persoană care, în cel mai bun caz, nu este decît un aventurier? De ce majoritatea care se îngrijeşte atît de mult de stabilitate a votat o persoană lipsită total de capacitatea de a organiza lucrul legislativului şi de a stăpîni parlamentul? De ce alianţa acuză comuniştii lui Voronin de destabilizarea situaţiei politice şi provocarea de noi alegeri, şi în acelaşi timp alege o sub-mediocritate cu viziuni extremiste asupra celor ce ne înconjoară şi comportament de hingher.

    De ce liberalii au ales în funcţia de preşedinte cea mai nepotrivită persoană care putea fi găsită?
Ceea ce poate face cel mai bine Ghimpu e să lovească în imaginea propriului partid. Dacă accidentul sau întîmplarea politică numită Chirtoacă, prin „calităţile sale excepţionale”, este cel care adună sau atrage alegătorul turmentat, atunci Ghimpu este cel care provoacă reacţie inversă. Funcţia de preşedinte al Parlamentului se potriveşte de minune pentru a-i arăta alegătorului „capacităţile” de politician ale lui Ghimpu şi de a-l convinge să nu mai voteze Partidul Liberal.
Din auto-discreditarea lui Ghimpu cîştigă formaţiunea cea mai apropiată ideologic de Partidul Liberal. Aceasta este PLDM-ul condus de Filat care fiind în fruntea guvernului va stărui să demonstreze alegătorului „efort, grijă şi insistenţă în depăşirea problemelor cu care se confruntă ţara şi poporul”.

    Legile şi modificările legislative necesare vor fi trecute prin Parlament cu ajutorul mecanismului numit Alianţa pentru Integrare Europeană. Nu trebue exclus faptul că funcţia practică – cea de secretar general – şi-ar putea-o asuma o persoană care deţine abilităţile necesare; cum ar fi Filat, spre exemplu. Avînd în fruntea guvernului pe unul din apropiaţii săi şi lăsîndu-l pe Ghimpu să „înfrumuseţeze” fotoliul de preşedinte, Filat ar putea să preia „lucrul legislativ” inclusiv în ceea ce ţine de partea economică şi financiară.

    Pentru comunişti, Ghimpu va juca rolul de flamură roşie. Singura prezenţă a preşedintelui PL în fotoliul de şef al legislativului poate irita şi dezechilibra emoţional marea majoritate a membrilor fracţiunii PCRM (în caz că aceasta se va forma). Şi acest lucru îi stîrneşte satisfacţii profunde lui Ghimpu.

    Dacă comuniştilor le place să se înjure cu Ghimpu, iar lui Ghimpu să-i înjure pe comunişti – nu au decît s-o facă! Mai ales că aceasta nu îi va lăsa timp preşedintelui liberal pentru activitatea legislativă şi va lovi puternic în imaginea PCRM-ului.
Cu cît Ghimpu este mai netrebnic pentru postul de preşedinte al Parlamentului, cu atît este mai potrivit pentru realizarea anumitor interese politice, inclusiv în ceea ce ţine de declanşarea alegerilor anticipate peste jumătate de an sau peste un an-doi.

    Aceste interese politice nu ţin de stabilitate politică şi de dezvoltarea ţării, ci de obţinerea monopolului asupra procesului politic pe o perioadă cît mai lungă de timp.

    Alegerea lui Ghimpu în funcţia de preşedinte al Parlamentului reprezintă o continuare a luptei pentru putere. Centrul confruntărilor s-a mutat în interiorul taberei liberale, unde Filat a decis să-şi dezvolte succesul obţinut pe 29 iulie din contul „colegilor” liberali şi a comuniştilor.

    Alegerea unui Mihai Ghimpu în principala funcţie din stat nu reprezintă decît începutul dezastrului politic. În condiţii politice normale, Filat nu are nici o şansă de a-şi atinge scopurile. Monopolul poate fi obţinut doar în condiţiile unui colaps politic care să acopere atît PCRM-ul lui Voronin, cît şi „partenerii” din tabăra liberală.

Mircea TĂTARU

sursa: Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică "Moldova Noastră"