La drept vorbind, fiind şi eu cu baiera pântecelui slab încă din copilărie, am acelaşi chin şi înteţesc mereu calea spre obiectul WC, pe care chiar şi şahii o trec pe jos. Nu vă speriaţi oameni buni - a venit vremea verdeţurilor, a sosit vremea bostănăritului şi cu toate durerile şi disconforturile de la consumul pepenilor verzi şi galbeni, nimeni nu se va îmbolnăvi grav, doar vom rămânea cu intestinele, rinichii, esofagul mai curate, pregătite de hrana aspră a iernii. Singurul fapt trist în creşterea acestor culturi, care au atâta savoare şi dulceaţă la gust, e că mulţi dintre producători vor să-i crească mai dolofani, mai competitivi la vânzări şi întrebuinţează nitratul de amoniu şi alţi fertilizanţi la rădăcinile şi chiar în corpul sferic al exoticului fruct.

Dacă vă balonaţi după un harbuz, să ştiţi că l-aţi avut sub cuţit pe unul cu anomalii, bun de aruncat la porci

    Normele agrotehnice permit încorporarea la rădăcina fiecărui pepene 3-5 g de nitraţi, pentru ca norma lui în fructul copt să nu depăşească 60 mg de nitraţi la un kilogram. Dacă în sol persistă o cantitate excesivă de fertilizant, pepenii au în interiorul lor o presiune osmotică enormă. În comparaţie cu alte culturi agricole, harbujii au o rădăcină extrem de subţire şi fragilă, care intră în pământ până la 7 metri. De aceea, pepenii cresc bine chiar şi pe vremea secetoasă, iar dacă creşterea lor este însoţită de ploi şi fertilizanţi, are loc un colaps în dezvoltarea ţesuturilor cristalice zaharoase a mixturii organice, în consecinţă pot avea loc mutaţii.

    În primul rând, excesul ionilor de nitraţi reduce balanţa de mediu alcalin, care predomină în organismul uman în mediu acid, ceea ce este periculos pentru om, iar acest lucru duce la lipsa balanţei acizilor gastrici în aparatul digestiv, distrugerea florei, a substanţelor mucoase în intestine şi stomac, dar şi apariţia unor dureri insuportabile. De asemenea, să nu uităm că nitraţii mai sunt şi cancerigeni.

    Despre pericolul ionului de amoniu (amoniacul) nu mai este necesar să vorbim. Probabil, toţi ştiu că acest agent chimic este un puternic reducător al enzimelor din alimente şi foarte toxic. Dacă vă balonaţi după un harbuz, să ştiţi că l-aţi avut sub cuţit pe unul cu anomalii, bun de aruncat la porci.

    Bine, mie şi colegului meu, Vale Sclearov, ambii chimişti vechi, ni s-a încredinţat să facem o investigaţie în pieţele urbei şi în jurul ei, pentru a ne convinge cine se gândeşte la sănătatea oamenilor. În republică, anul acesta se vor creşte 160-180 mii tone de pepeni de diferite soiuri. Deja au fost importaţi în ţară, din Ucraina, peste 12 mii tone din această producţie. Ne-am înarmat cu Vale cu cele mai simple dispozitive de laborator: o colbă de sticlă, o paletă de plastic, hârtie de turnesol şi doi litri de apă.

Pe drum, sub vuietul chemător al motorului, Vale, fiind originar din lunca Nistrului, s. Caplani, Ştefan-Vodă, şi-a adus aminte pe când bunelul îl servea, copil fiind, cu harbuji dulci ca mierea, că ţi se lipeau mâinile, cu sâmburi negri copţi, şi mălăieţi ca para. Eu repetam aceste epitete în gând, ca nu cumva să le uit până la târg. Apoi, ne-am adus aminte şi despre o păţanie de-a lui Hoja Nasredin. El venise la Bahcisarai - patria bostanilor.

    Văzând atâta lume cu aceeaşi producţie, dar fiind încrezut că mai bună ca a lui nu este în tot bazarul, el construi o piramidă mare din harbuji şi, cocoţându-se în vârful ei, începu să se roage la Alah. Oamenii care veneau să cumpere harbuji întrebau: “Ce nu vinzi harbujii, d-ai cloceşti atâta?” “N-o să vă placă preţul, că aştept de la Alah să-mi dea sâmburi de aur în harbuji peste noapte”, a răspuns Hoja. A doua zi, în zori, a început să strige în tot târgul: “S-a împlinit! S-a împlinit! Alah s-a milostivit!”

    Odată ce avea harbuji cu seminţe negre-aurii şi, pe deasupra, neîntrecuţi în dulceaţă, a vândut marfa imediat la un preţ mult mai mare decât ceilalţi vânzători.

Ce-am putea face noi, bieţii consumători, cu problema harbujilor pentru a ne asigura câtuşi de puţin sănătatea?

    Dar să vedeţi că oamenii noştri recurg la alte şiretlicuri decât cele ale lui Hoja. Se vorbeşte că mulţi crescători de harbuji umblă azi prin harman cu seringa şi doftoresc cu diferiţi catalizatori şi nitraţi fiecare rotofei verde în parte. Când mai pui că pH-ul normal al unui harbuz constituie 5, la o astfel de injecţie el poate ajunge la 3.

    Vrei, nu vrei, bea Moş Ion acid cu cana. Ce crimă naturală şi umană produc aceşti răufăcători.

    Ce-am putea face noi, bieţii consumători, cu problema harbujilor pentru a ne asigura câtuşi de puţin sănătatea? În primul rând, trebuie ca fiecare vânzător să dispună de certificatele cu privire la cantitatea de nitraţi utilizată.

    Pepenii verzi, analizaţi de noi, în mai multe pieţe din capitală, erau din diferite zone ale ţării - Briceni, UTA Gagauz-Yeri, Hânceşti, Criuleni, Ucraina etc.

    Ne-am apropiat de o tarabă şi am cerut pentru analiză un harbuz mare. Tăiat în două, acesta şi-a dat „veninul” pe faţă: viţele erau de o culoare galbenă pronunţată şi neobişnuit de mari, iar mixtura miezului era distrusă de o culoare gălbuie. După ce o porţiune de acest miez a fost bine dizolvată în apă, soluţia extrasă a ieşit de o culoare roză pronunţată. Hârtia de turnesol s-a înroşit brusc şi scara etalon ne-a arătat pH 4. Rezumatele noastre au fost incontestabile: harbuzul conţinea o cantitate inacceptabilă de nitraţi.

    Dintr-un camion îşi vindea harbujii Vasile Grigorovschi din Ivanovca, Hânceşti. Greutatea medie a harbujilor comercializaţi era de 4 kg. Culoarea miezului harbuzului, expus probei, era roşie intens, iar viţele tubulare – de culoare albă şi dezvoltate pe perimetrul cojii, ceea ce vorbeşte despre o alimentare normală cu sucuri în timpul creşterii. Experienţa noastră a demonstrat că apa a dizolvat bine miezul, din care a rezultat o soluţie mată omogenă de culoare surie. Indiciul pH a arătat 5. Prin urmare, aceşti harbuji nu sunt intoxicaţi cu nitraţi. La o simplă expunere vizuală am demonstrat mai multor cumpărători că tot mai buni sunt harbujii din Teţcani şi Colicăuţi, Briceni.

    Probabil, aţi prins firul cum puteţi face o mică experienţă în condiţii casnice. Feriţi-vă de fructele mari şi, mai ales, dacă-s galbeni la pieliţă. Miezul trebuie să fie omogen, bine cristalizat şi de o culoare roşie intens. Culoarea roză şi galbenă a miezului, precum şi viţele alimentatoare din miez galbene şi mărite denotă neapărat conţinutul excesiv al nitraţilor. Acest test îl puteţi face uşor cu vânzătorul: cereţi să vi se facă o tăietură de probă la mijlocul harbuzului şi analizaţi vizual. Dacă vă pare ceva suspect, cereţi testarea de laborator. Laboratoarele din pieţe trebuie să fie dotate cu un aparat micuţ electronic Nitrotest, care în clipe numărate vă va dezlega problema. Dacă indicele va fi mai mare de 60-70 mg nitraţi/kg harbuz, să ştiţi că tărtacul nu este al dvs. Rămâne să căutaţi alţi pepeni. Să ştiţi că un harbuz bun, chiar despicat în două, poate să se păstreze bine într-o pungă de plastic.

    Pe lângă vânzătorii de harbuji am întâlnit lume cu munţi de ardei şi roşii. Ei stau nopţi la rând până capătă un loc printre cei care îşi vând marfa. Au uitat de piaţa externă. Nu mai exportă producţia în străinătate. Condiţiile, zic ei, s-au înăsprit rău de tot. Formalităţi vamale, certificate care necesită mult timp pentru a le căpăta, jafuri pe drumuri de la toţi oficialii şi neoficialii, nimeni nu mai vrea să rişte. Poate în România, zic ei cu speranţă, dar aşteptăm şi ne chinuim zi şi noapte în pieţele noastre.

    Ne-ar trebui o piaţă angro mai mare, amenajată şi cu anumite comodităţi. Eu am umblat lumea de jur împrejur şi am întâlnit pieţe angro pretutindeni, căci de acolo cumpăram pentru vasele maritime unde lucram tot felul de produse alimentare. În doar 20 minute marfa îţi era livrată la trap cu toate documentele necesare. Ar trebui şi noi să construim o bază bine înzestrată pentru ţăranii noştri producători.

    Spre seară am trecut de comuna Tohatin şi chiar pe drumul spre Tiraspol stăteau mulţi vânzători de pepeni. Harbuji buni, de greutate medie, aduşi direct din glie, de alături. Pe vânzători, mulţi dintre ei adolescenţi, i-am întrebat dacă ştiu ce înseamnă nitraţi. “Am auzit, dar nu i-am folosit, că părinţii au plecat în Italia, la munci, ne-au trimis bani să cumpărăm seminţe olandeze, noi le-am semănat în pământ bun, i-am prăşit de trei ori şi i-a gustaţi din aceşti zemoşi”, ne îndemnau tinerii vânzători.

    Da, erau superbi şi dulci ca smochina. Când să-i fotografiem la urmă, au vrut să ne joace şi băieţandrii festa şi când au scos nişte camere de luat vederi, ne-au căzut pălăriile, ce mai aparate. Ne-am bucurat că totuşi aceşti băieţandri au rămas legaţi de glie şi se bucură de un business al lor.

    Aproape de Boşcana, unde se spune că este matca pepenilor de tot soiul şi calibrul, ne-am apropiat de un bărbat de vârstă înaintată, dolofan şi roşu ca un tărtac grandios, care stătea sub o umbrelă lângă o grămadă mare de pepeni verzi şi galbeni. Îl chema Vasile Merean. Ce mai stai, moşule, dacă iaca noaptea va pica în curând peste umbrela ta? Acuşi vin, ca de obicei, nişte boşi din Chişinău şi-mi cumpără toată producţia, că le place. Da’ de diaree nu se plâng după harbujii matale? am vrut să glumim. N-am auzit de aşa minuni, ne-a liniştit el. Am mâncat şi noi un harbuz cu el sub corola unui nuc bătrân. Bun de tot, se vede că-i crescut de un adevărat ţăran. A venit din harman şi soţia lui, Parascovia, în şorturi stilaţi şi foarte mişto, lelea. Ei şi ce probleme ai avea mata cu producţia matale, moş Vasile - am încercat şi noi să ne umilim cumva pentru munca lui. „Hei, măi băieţi, ce probleme aş avea. Iaca harbujii cresc şi se rotunjesc şi eu nu rămân de ei, da’ ce folos, că şi cârcelul se usucă”, şi făcu o privire maiestoasă spre lelea lui.