Nu ştiu dacă e vorba de două căi distincte. Primele versuri le-am scris în şcoala generală, probabil în aceeaşi perioadă în care umblam cu scaunul prin apartamentul părinţilor ca să „mă ridic la înălţimea icoanelor”, să le pot săruta pe fiecare, în parte, zi de zi. Sigur că au existat ani în care mă ocupam doar de una din cele două direcţii, însă doar la nivelul studiului, al intelectului; nu sunt un om care să sufere schimbări majore la nivel de principii.

- Ce ţi-a dat ţie pregătirea teologică? Eşti pro sau contra predării religiei în şcoală?

    - Pregătirea asta m-a dat pe mine mie însămi. M-a ajutat să mă poziţionez cum trebuie într-o societate instabilă. Mi-a oferit sentimentul de siguranţă pe care cei de vârsta mea îl dobândesc atunci când se însoară sau când îşi cumpără o casă. Adică simţul împlinit al proprietăţii lasă la un moment dat senzaţia că avem o aşezare mai bună în lume. Nu vreau să se înţeleagă prin asta că Dumnezeu sau credinţa e ceva ce trebuie posedat, vorbesc doar de stabilitate şi siguranţă. Cât despre predarea religiei în şcoli, problema e mai delicată. Să fie, da, neapărat religie în şcoli, dar cum o predăm, aici e problema. După manualele de la editura Mina? După ce alt manual, pe ce programă ar trebui să meargă religia? Astea sunt doar câteva aspecte deloc neglijabile. Religia nu poate fi predată ca o oră de geografie cu harta în faţă şi cartea pe bancă. Caietele şi cărţile aprobate în acest sens sunt supraîncărcate. Pentru copii devin o povară.

    Cel care se încumetă să predea religia trebuie să aibă curajul de a sfida metodele convenţionale, programa şi – la nevoie – inspectorul. Să răspundă nevoilor reale ale tinerilor, nu să ofere răspunsuri la întrebări pe care nu şi le mai pune nimeni de mii de ani.

    - Scriitorul şi criticul de artă Octavian Barbosa declara săptămâna trecută, într-un interviu, că arta, prin definiţia ei, este un teritoriu laic al sacrului. Cum vezi tu această redare laică a sacrului în artă?

    - În primul rând, arta e un mod de exploatare a sensibilităţii umane. Fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul are în sine puterea de a se apropia de sacralitate. Ştim că marii artişti au avut – majoritatea – un vizionarism (profetism) aparte. Poetul latin, Vergiliu, vorbea, înainte de naşterea lui Hristos, de împăratul ce se va naşte din fecioară, or, să nu uităm că el venea dintr-un spaţiu laic şi păgân. O altă dimensiune sacră a artei, cu o deschidere mai largă, o văd în modul în care un artist îşi asumă zbaterile şi întrebările celor din jur. Asumarea asta mă trimite cu gândul la Hristos care ia asupra Lui păcatele lumii. În acest fel, chiar şi o poezie revoluţionară are o dimensiune sacră.

    - Care e legătura dintre artă şi credinţă, cum crezi?

    - Nu există artă fără credinţa în ea. Dacă te referi însă la legătura dintre artă şi credinţa creştină, atunci e legătura dintre dar şi Dăruitor. Posibilitatea de a te exprima într-o modalitate artistică e un dar. Nesocotirea darului e dispreţuirea dăruitorului. Ştii cum e la tineri sau chiar la noi toţi. Ai primit ceva de la omul iubit, o mănuşă sau o poezie, orice devine dintr-o dată nepreţuit. Mie mi se furase în toamnă geanta. Lucru simplu de altfel, pierd enorm de multe lucruri, sau mi se fură când telefoanele, când banii. Mă consolez de fiecare dată şi îmi spun că Dumnezeu a considerat probabil că nu mai am nevoie de lucrurile respective. Ei, dar când mi s-a furat geanta am plâns ore în şir şi am mers până la a-i cere imperios lui Dumnezeu geanta înapoi, fiindcă aveam un dar acolo pe care nu voiam să îl pierd. Abia când am pus din nou mâna pe geantă şi pe dar m-am oprit din plâns. Deci cam aşa văd eu lucrurile. Dacă simt că am darul ăsta de a scrie, apoi scriu!

    - Nu te-a debusolat, la un moment dat, discordanţa prea mare între ceea ce te-a format ca teolog şi ceea ce citeşti din poezia tinerilor poeţi?

    - Nu. Ei scriu despre ceea ce văd în jur, despre cum simt ei lumea. Dacă nu ar scrie sau dacă s-ar întoarce spre semănătorism, lumea nu ar fi mai bună. Formaţia mea teologică e mult subtilizată în ceea ce scriu. Astfel încât şi eu aş putea şoca în sensul în care spui. E drept că nu agreez pornografia gratuită. Mi se pare un fel de „hai să ne punem fusta în cap ca să îi silim pe oameni să ne privească”. Orice formă de artă trebuie să conducă prin reprezentare la altceva. Acolo unde nu e decât exhibiţionism, nu mai vorbim de artă.

    - Pentru că ne aflăm în preajma Sfintelor Sărbători de Paşti, pot să te întreb cum îi înveţi pe micii tăi discipoli să întâmpine Învierea Domnului?

- Nu ştiu dacă am discipoli. Au rămas aproape de mine unii dintre foştii elevi, dar nu pot spune că îmi sunt discipoli. Ar trebui să avem iubire, că de acolo se stârpeşte orice alt rău, ar trebui să spunem aşa, ca în stihul Învierii, „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere..”, numai că până să omor pe alţii cu sfatul, trebuie să văd sincer dacă eu am iertat toate tuturor…

- Îţi mulţumim pentru interviu.