Îmbătrânirea este un fenomen biologic evident, iar numărul bătrânilor, datorită progreselor făcute în medicină, este în creştere. În 1975, în lume existau 350 milioane de vârstnici, iar în 2000 cifra celor trecuţi de 65 de ani a ajuns la 590 de milioane de persoane.

Geriatria presupune cunoştinţe, în primul rând, din domeniul medical, dar şi din alte domenii ca: psihologie, sociologie etc.

O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:

- între 65 (60) şi 75 ani, trecerea spre bătrâneţe sau perioada de vârstnic;

- între 75 şi 85 (90) de ani, perioada de bătrân;

- peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.

În afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:

- „îmbătrânirea fiziologică”, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică;

- „îmbătrânirea nefiziologică”, care poate fi prematură, când începe de timpuriu sau accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după decesuri în familie, după spitalizări etc.).

Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică, dar aceasta nu înseamnă că bătrâneţea este o boală.

Geneticienii au răspunsuri

    Studiul îmbătrânirii - gerontologia - este o ştiinţă relativ nouă, ce a înregistrat progrese incredibile în ultimii 30 de ani. Există două grupuri principale de teorii privind îmbătrânirea. Primul grup susţine că este un proces natural, programat de organism în funcţie de materialul genetic moştenit, iar al doilea grup susţine că îmbătrânirea este rezultatul daunelor suferite de organism de-a lungul timpului. În final, îmbătrânirea este o interacţiune complexă între genetică, biochimie, fiziologie şi comportamentul uman.

Conceptele-cheie în îmbătrânirea „genetică” includ:

    - genele de longevitate: există gene specifice care determină ca o persoană să trăiască mai mult sau mai puţin. Astfel, structurile ADN-ului se pot epuiza în timp la o vârstă oarecare, programată genetic, rezultând încetarea reproducerii celulelor şi reducerea reparării ADN-ului. Se ştie că sistemul de reparare a ADN-ului devine mai puţin eficient la persoanele în vârstă;

- populaţia – limită de celule: la un anumit număr de celule, deci la un anumit grad de dezvoltare a organismului, începe îmbătrânirea.

    Un noian de date demonstrează diferenţele dintre tinereţe şi bătrâneţe. Între 30 şi 91 de ani muşchii pierd 30 la sută din greutatea lor. Se reduce în aceeaşi perioadă numărul celulelor renale şi al papilelor gustative de pe suprafaţa limbii. Capacitatea funcţională a plămânilor scade la jumătate. Memoria este mai puţin fidelă, capacitatea de efort se reduce, acuitatea vizuală declină. De multe ori, pe primul plan se instalează treptat sau brutal modificările psihice. S-a spus de nenumărate ori, este aproape o dogmă, că în paralel cu vârsta scade numărul celulelor din creier. Vârsta medie la care oamenii ating apogeul capacităţilor mintale este cea de 22 de ani. Primul prag de vârstă la care creierul începe să obţină rezultate mai slabe este de 27 de ani. În plus, memoria dă semne de deteriorare începând cu vârsta medie de 37 de ani, iar alte teste au fixat rezultate şi mai slabe în acest sens odată cu atingerea pragului de 42 de ani. Pe de altă parte, abilităţile umane bazate pe bagajul de cunoştinţe acumulate, analizate prin teste de vocabular şi de cultură generală, se dezvoltă până la vârsta de 60 de ani.

    Facultăţile de percepţie sunt în regresie la bătrâni (auzul, vederea, gustul, mirosul). Senzaţiile dureroase şi termice diminuă. Adesea, la bătrâni apar infarcte miocardice, ulcere perforante sau chiar fracturi, fără durere. Polipatologia (mai multe boli concomitente) este regulă, iar tablourile atipice sunt foarte frecvente. Modificările psihice ca: apatia, depresia, teama de spitalizare, confuzia, sunt obişnuite. Ele pot masca şi o suferinţă somatică, organică. Cele mai frecvente boli care apar la bătrâni sunt: cardiopatiile ischemice, hipertensiunea arterială, tulburările de ritm şi de conducere, diabetul zaharat, tulburări ale altor glande endocrine, boala Parkinson, demenţele, depresiile, glaucomul, cataracta, osteoporoza, imunodeficienţele.

    Se spune de multe ori că, atunci când se va cunoaşte întregul mecanism al îmbătrânirii, vor fi găsite şi mijloacele pentru a o evita. Mulţi oameni de ştiinţă cred însă, că o asemenea eventualitate este improbabilă. La om, din punct de vedere medical, singurele speranţe se leagă de genetică. Deocamdată, informaţiile genetice sunt prea sărace şi se opresc aici. Poate în viitor ingineria genetică va studia genele anormale şi procesele metabolice vor fi restabilite. Pentru moment, se cunoaşte că limita de viaţă a unui om este în jur de 110 ani, deşi se cunosc cazuri când oamenii au depăşit această vârstă. Cert este că, pe lângă bagajul genetic favorabil, aceste persoane longevive au dus şi un mod de viaţă sănătos. Poate că, respectând principiile acesteia, avem şanse la o viaţă lungă şi lipsită de boli.