Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti – aceste două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova – a fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile dăruiţi Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a teritoriului nostru naţional de la Palanca.

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărţile mai vechi, mai cu seamă cele din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am primit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate sau în fostul centru raional Vulcăneşti, dar ar putea fi găsite doar prin arhivele din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că, deocamdată, autorităţile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografice, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca (Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei sovietice.

Iată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: “bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: “editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25 de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii deputaţilor comunişti, ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de restituire a istoriei plaiului. Sau – mai ştii! – poate preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina.

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acurateţe (neamţul neamţ rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară, Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teritoriale ale plăşilor (bunăoară, Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară, Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere, căile ferate sau construcţiile inginereşti (canale, poduri etc.). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva imagini ale hărţii descoperite.

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna aparţinător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe, Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de joncţiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat insula Cotul Pisicii, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separaţie a moşiilor Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri de Dunăre se situează între punctul de joncţiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte.

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul – cu o populaţie totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 100 ucraineni, 50 polonezi, 50 ţigani şi 50 germani.

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organizarea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această hartă apare teritoriul Nişaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litoralul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri.

Autorii hărţii germane ne informează că în 1930, la Palanca locuiau 2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 ruşi şi 50 evrei.

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că „ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea afirmaţii otrăvite?