Precizez din capul locului că nu am făcut politică şi nici nu vreau să fac. Fiind în lunile august-septembrie în Ţară, am răsfoit puţin, dar neapărat o voi citi, cartea lansată de Maestrul Victor Ciutac, intitulată „Exilaţi în umilinţă”. E vorba de Moldova, şi astăzi, din păcate, colonie a imperiului rus. M-am gândit că aş putea scrie şi eu o continuare a acestei cărţi, căreia să-i pun titlul „Exilaţi în veşnică umilinţă” sau, poate, „Sclavi pentru vecie”. Nu ştiu. Noi nu suntem cunoscuţi în Vestul Europei. Însă aici mass-media şi poporul au o greutate mare. În speranţa că şi în Patria mea se vor schimba anumite lucruri, aştern pe hârtie aceste rânduri.

    Nu există sistem statal perfect, nu există familie perfectă, nu există om perfect. Dar ceea ce se face în Moldova a depăşit orice limită. E strigător la cer.

    Vreau să strig, pentru a fi auzită de compatrioţi, durerea mea de mamă. Să le povestesc despre încercările prin care am trecut timp de 10 ani, având în calitate de adversar „morile de vânt”. Istoria mea e şi istoria multor femei de pe meleagurile noastre. Şi la acest capitol, „Mame şi copii”, avem foarte multe de rezolvat. Locuind 4 ani în Germania, mi-am dat seama că dacă aş fi avut norocul să mă nasc aici, luptând aşa cum am luptat acolo, acasă (deşi la ora actuală am un alt „acasă”), aş fi realizat multe.

    Mergând nu numai prin instanţele de judecată, ci şi pe la diferite oficialităţi de stat, am fost tratată ca o „cioară albă”, umilită şi înjosită, de parcă aş fi vorbit în altă limbă, de parcă aş fi cerut ceva imposibil. Am fost uluită de mentalitatea moldovenească şi, în special, de cea a acelora care ne decid soarta. Guvernanţii noştri au rămas cu 200 de ani în urmă, ca mentalitate. Uitându-mă la nemţoaice, fără să vreau, mă gândesc, de ce aceste femei sunt atât de alintate de soţi, care au atâta grijă de copii, aducând, pe deasupra, şi un ban în casă, rămânând fideli consoartelor. Le invidiezi pe aceste femei. În sens frumos.

    De ce moldovencele, mult mai drăguţe, harnice, deştepte, şterg fundurile bătrânilor din străinătate, pentru a-şi vedea copiii în rând cu lumea, rabdă o viaţă întreagă soţii infideli, cărora, practic, le e în cot de educaţia copiilor? Sunt de părerea că nemţii sunt cei mai buni taţi şi italienii cei mai buni feciori din Europa.

    Cu 15 ani în urmă, mi-am părăsit soţul. Nu pentru că am vrut să-mi distrug familia, ci pentru a-l face să se întoarcă cu faţa spre cuibul nostru, pe care îl neglija destul de des. Şi deoarece fiecare îl judecă pe aproapele său cu propria măsură, am crezut şi eu că dragostea faţă de fiu îl va trezi, îl va întoarce cu faţa spre noi. Dar, spre ghinionul meu, dragostea fostului soţ faţă de sine a fost mai mare decât iubirea de fiu.

    Mişcarea mea de „şah-mat” l-a aruncat direct în braţele amantei. Toată viaţa mea a fost şi este o luptă. În 1983, deja căsătorită, a trebuit să lupt pentru a rămâne cu traiul în Chişinău, deoarece, după absolvirea institutului, am fost obligată să lucrez la Ungheni. Rămânând în Chişinău, desigur, închiriam un apartament la nişte rusofoni alcoolici, „mari specialişti” în diferite domenii, de care „papuaşii” de moldoveni, chipurile, nici nu auziseră.

    Încă pe atunci am scris zeci de scrisori la Moscova, de unde mi se răspundea că nu putem sta în rând pentru a primi apartament, deoarece nu avem viză de reşedinţă, iar viză de reşedinţă nu aveam, fiindcă nu aveam apartament. Şi aşa ne-am pomenit într-un cerc vicios.

    Pe atunci lucram la teatrul „Eminescu”, cu un salariu de 250 lei, şi aceia plătiţi o dată la 2-3 luni, iar ex-soţul, A. P., lucra în calitate de însoţitor de tren la calea ferată. Fiind întunecat de furie şi manipulat de F., care avea interesele ei, fostul soţ a solicitat, prin judecată, împărţirea averii. La rugămintea mea, să nu ne turnăm zoi în cap, să donăm, pur şi simplu, casa băiatului, el a rămas surd. Am numit şi mai numesc acest timp „vremea proştilor şi a hoţilor”.

    Lucram toată ziua, până seara târziu, la teatru, pentru un salariu mizerabil. Băiatul era toată ziua singur acasă. Înainte de a merge la lucru, îi puneam mâncare pe masă, pentru amiază, dar o găseam neatinsă. De cele mai multe ori mă străduiam să vin acasă în pauză, dar nu era uşor să ajung repede la Schinoasa. De două ori pe săptămână, frecventa şcoala de arte plastice.

    L-am rugat pe P. să-şi cumpere un apartament, să aibă grijă de fiu o săptămână, cât e acasă, să ne ocupăm de el şi nu de împărţirea averii. Băiatul era la vârsta când se forma ca bărbat şi avea neapărată nevoie de tată. De cele mai multe ori, fostul soţ accepta ce-i spuneam şi era de acord, dar cum venea de la F., i se schimbau planurile.

    Dormeam, cu fiul de 14 ani, într-un pat, pentru a ne încălzi, vântul sufla prin toate găurile, în casă nu aveam măcar apă rece, de WC şi baie nici vorbă, serviciile comunale erau plătite de fratele. Răceala din casă ne ajungea până la oase, iar răceala din suflet ne dobora la pământ. Tatăl copilului aducea două sacoşe cu produse, de două ori pe lună, şi îmbrăcăminte. Îi dădea ceva bani, ca să-şi spele puţin conştiinţa. Situaţia nu mă aranja nici pe departe, fiindcă banii care erau furaţi de el şi F., şi încă de mulţi, mulţi alţii, erau şi banii mei.

    Îmi iubesc copilul mai presus de orice. Şi ştiam că am dreptate. Am vrut să-i ofer elementarul. Am pretins ceva ieşit din comun?!

    Ştiam că şeful Judecătoriei Centru era un cunoscut de-al fostului soţ. Chiar de la prima şedinţă, am înţeles şi am intuit că judecătorul D.V. mă „cunoştea”. Precum şi era de aşteptat, am pierdut procesul.

    Locuind în Germania, m-am convins încă o dată că am avut mare dreptate. Aici, când e vorba de copii, nu există îndurare sau iertare din partea statului. Iar într-un stat corupt ca Moldova, banul e singura valoare. Curent, am urmărit o emisiune la TV germană, în care doi părinţi încercau să găsească vinovatul decedării fiicei care se întorcea spre dimineaţă de la discotecă. Fiind sub influenţa alcoolului, aceasta a căzut cu faţa într-o băltoacă şi a murit. Părinţii încercau să afle cine i-a dat alcool şi nimeni nu a zis că ea singură e vinovată, ce mai căutaţi? Legile sunt foarte dure aici, când e vorba de minori şi niciunui funcţionar de stat, măcar prin cap nu-i trece să gândească astfel: „Ce, vrei să te răzbuni?”.

    Am ales să locuiesc în mucegai şi umezeală, fără condiţii elementare de trai, cu un salariu mizerabil, dar să fiu alături de fiul meu, atunci, când are nevoie de mine. Eu am plecat din Moldova ca o doamnă, şi nu ca servitoare. Şi acesta a fost un alt argument pentru care nu am avut nevoie de banii lui P., ca să părăsesc Ţara. Visul meu s-a împlinit mai târziu decât mi-am dorit. Am mai mult decât îi trebuie unui om. Dar copilul meu e acolo şi inima mea sângerează, pentru că nu am putut să-i dau atunci, când a fost nevoie, ceea ce mi-am dorit.

    Când i-am propus ex-soţului să investească banii într-o afacere, ca mai apoi fiul său să aibă de lucru, mi-a zis: „Nu mă educa”. E o vorbă îndrăgită de moldoveni. ÎI rugam să meargă cu fiul la fotbal, la pescuit. „Am viaţa mea şi problemele mele”. Scurt şi clar.

    P. a promis, în faţa judecăţii, şi în faţa fiului, să finiseze etajul doi al casei, până când feciorul va împlini 18 ani. Demult a trecut de această vârstă, iar promisiunea a rămas promisiune. De două ori i-am operat nasul, dar nu i-a ajutat prea mult, căci, trăind în mucegai şi umezeală, nu poţi fi sănătos.

    Cu doi ani în urmă l-am invitat pe fostul soţ la o discuţie. A venit cu mare greu. Când i-am zis să punem împreună bani pentru a finisa casa, mi-a zis scurt: ”N-am”. Dar unde sunt banii care i-ai economisit pentru fiul tău, l-am întrebat, şi ca răspuns, a răsunat cunoscuta frază: „Nu mă educa”. ”Ce fel de tată eşti?” l-am întrebat, dar nu am primit răspuns.

    În ultimii 15 ani, niciodată nu a achitat serviciile comunale pentru fiu. În alţi 4 ani de la urmă, nu i-a cumpărat măcar o haină. Nu a avut grijă să-l aranjeze, pe vară, undeva la lucru, pentru a câştiga ceva bani de buzunar. Cândva, am lucrat şi eu vara, ca studentă, la tren. Acum, locurile au fost vândute pe mii de dolari şi însoţitorii stau câte două luni fără lucru, darămite studenţii. Tinerii trebuie să plece peste hotare, căci „Pâslarii”, „ Morarii”, „Fedorcii” şi-au umplut fălcile şi-şi savurează viaţa în pace şi voie bună, nestingeriţi de nimeni. Nici chiar de propria conştiinţă. Pentru că, pur şi simplu, nu o au. Cei de la calea ferată sunt adepţi fideli ai comuniştilor, în schimbul faptului că, în aceşti ani, ei s-au ales nu numai cu ciolane, ci chiar cu bucăţi de carne bună.

    Soţul mi-a spus că aici, în Germania, sunt cazuri când instanţa hotărăşte a se atribui mai mult de 50% din salariu în folosul soţiilor şi copiilor. Şi dacă soţia anunţă că soţul are un venit în plus sau o maşină mai scumpă, vai de capul bărbaţilor. Soţiile au dreptul să stea acasă cu copiii până la vârsta de 12 ani şi toţi aceşti ani, la pensie, sunt plătiţi de bărbaţi. Statul plăteşte bani pentru fiecare copil din familie, până la vârsta de 18 ani şi mai mult. Căci statul nu este furat. Statul are grijă de cetăţenii săi. La rândul său, statul nostru, susţinându-i pe cei corupţi, neglijând interesele femeilor şi copiilor, vrea să li-i dăm ca soldaţi. Strigă în gura mare despre obligaţii, atunci când el însuşi nu-şi respectă angajamentele. O femeie, în Germania, chiar nelucrând, numai cu banii de la stat şi de la soţ, îi poate oferi copilului un trai decent.

„Omul este cel mai rău animal”

    Astă-vară, i-am propus fostului soţ să plece, împreună cu fiul, peste hotare, să muncească. Chiar dacă a întârziat la acest capitol, speram să-l înveţe câte ceva, să fie împreună, vreo doi ani. Dar degeaba. Ştiu că dragostea nu se impune. Dar, cum a spus Dostoievski, „omul este cel mai rău animal”. Şi eu sunt de părerea că atunci când omul nu are ceva de la Dumnezeu, trebuie să intervină legea. Însă, într-o tară coruptă, legile sunt făcute de corupţi pentru corupţi. Nu am realizat niciodată faptul cum poate un tată să fie atât de rece, atât de nepăsător! Cum poate să trăiască liniştit, cu tot confortul, ştiind că undeva aproape, sânge din sângele lui, copilul lui, trăieşte în mucegai şi umezeală, având probleme de sănătate?!

    Aici, în Germania, părinţii până şi copiilor de 30 de ani le găsesc de lucru, îi ajută cum pot. Aşa cum o fac, de altfel, şi la noi mulţi părinţi. Toţi cei care muncesc peste hotare o fac pentru copii. Şi mulţi dintre cei care au furat Moldova, au făcut-o tot pentru copiii lor.

    Atâtea întrebări, lăsate fără răspunsuri, mă frământă… Cum am putut să aleg aşa un tată pentru copilul meu? Un tată care a rănit pentru totdeauna sufletul unui vlăstar de-al său? Iar rănile sufleteşti se vindecă cel mai greu. Şi cicatricele rămân pentru totdeauna. Cum am putut să greşesc atât de mult? Dar scrisă este în Ceruri Legea Pământească, potrivit căreia Taina Vieţii nimeni să n-o cunoască.

    Eu sper că cei care au furat această Ţară, vor răspunde. Sper că moldovenii se vor trezi. Şi cred că, în timpul apropiat, voi redeschide un nou proces. Dovezi am îndeajuns. Singurul lucru care îmi lipseşte este o justiţie necoruptă şi o legislaţie dură. Cine ştie, poate chiar cei care au stat drept şi au judecat strâmb vor depune mărturie în faţa altor instanţe? Căci a fi domn e o întâmplare, iar a fi Om e un lucru mare.