Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a mucegaiurilor, pentru mumificarea într-un înveliş a intruşilor stupului, care sunt omorâţi de albine (cum ar fi alte insecte sau şoareci), proces ce nu permite putrezirea lor. Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptuşirea pereţilor stupului cu un strat lucios, etanş, ce nu permite formarea curenţilor de aer. Acţiunea sa este antimicotică, bactericidă şi bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.

    Este un produs de digestie al albinelor şi este cules de pe cel puţin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop şi de arin, de pe frunzele, mugurii şi scoarţa coniferelor şi a plopilor, a salicaceelor (sălcii) şi a prunilor. Materiile răşinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secreţii salivare şi ceară.

    Producerea propolisului se face în acelaşi timp cu cea a mierii şi se realizează de către albine specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20 grade C, moment în care acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100-400 g de propolis, în funcţie de regiune.

    Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro şi negru, având miros aromat de răşini şi balsamuri. Este solubil în alcool şi eter şi greu solubil în apă.

    Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară, uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt, la care se adaugă polen, flavonoide, secreţii ale glandelor salivare ale albinelor. Propolisul este folosit ca biostimulator, ce măreşte rezistenţa fizică şi înlătură oboseala. Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul îşi găseşte tot mai multe utilizări. Este un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, tăieturi şi, mai ales arsuri, degerături, precum şi în cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi este benefic în sângerările gingiilor. Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor Roentgen şi de altă natură.

Cum se preparăşi la ce foloseşte tinctura de propolis?

    Propolisul poate fi folosit ca atare, ca gumă de mestecat (saliva umană fiind una din puţinele substanţe care îl solubilizează), sub forma extractului moale de propolis înglobat în miere, obţinându-se mierea propolizată şi folosit la prepararea diferitelor unguente. Cea mai eficientă metodă de administrare a propolisului rămâne totuşi tinctura de propolis.

    La 100 mililitri alcool de peste 80 de grade se adaugă 20 grame propolis. Alcoolul amestecat cu propolis se introduce într-un vas, se încălzeşte la 30-35 grade C şi se amestecă bine. Această procedură se repetă zilnic, timp de o săptămână. După aceea, se lasă la decantat şi se alege lichidul curat.

    Folosind acelaşi dozaj, procedeul poate fi simplificat.

    Singura diferenţă este că, fără încălzire, propolisul se pisează şi se lasă la macerat timp de 14 zile.

Utilizarea tincturii de propolis

    În urma experienţelor clinice şi de laborator s-a dovedit că tinctura de propolis este folositoare în vindecarea multor maladii interne infecţioase (30 picături în zi, într-un pahar cu apă călduţă), combaterea tulburărilor de menopauză (10 picături în zi, timp de un an), vindecarea inflamaţiilor (30 picături în zi), în bronşite (dacă nu sunteţi alergici) completate cu inhalaţii - la o pătrime litru ap[ fierbinte se adaugă 100 picături de tinctură, de două ori pe săptămână), La afecţiunile pielii, în special la bătături şi cheratite, răni vechi, arsuri şi micoze, locurile bolnave se pot vindeca prin tamponare cu tinctură de propolis, aceasta având acţiune cicatrizantă, ajutând la formarea noilor ţesuturi.

    Pentru prevenirea şi tratarea afecţiunilor specifice sezonului rece se poate prepara o băutură din 15-20 grame de propolis ras introdus într-un litru de ţuică tare. Soluţia se agită zilnic, iar după câteva săptămâni se obţine o băutură amăruie, din care se bea un păhărel înainte de culcare. Tinctura de propolis reglează tensiunea, iar pusă pe gingia dureroasă sau pe măseaua cariată alină durerea şi împiedică infecţia.

    Lăptişorul de matcă, produs de albinele doici, pentru hrana puietului, determină creşterea şi dezvoltarea diferenţiată a indivizilor care compun colonia. Prin conţinutul de proteine, grăsimi, glucide, vitamine şi substanţe minerale, într-o proporţie solicitată de organismul nostru, lăptişorul poate constitui un supliment alimentar şi pentru om.

    În perioada de trei zile când puietul de albine lucrătoare consumă lăptişor, ele au cea mai mare dezvoltare, crescând în greutate de aproximativ 250 de ori. Matca, folosind ca aliment numai lăptişorul, se maturizează mai repede cu cinci zile decât albinele lucrătoare şi are la maturitate aproximativ dublul greutăţii unei albine. Viaţa unei albine lucrătoare este de aproximativ 35-40 zile, în timp ce matca, utilizând ca aliment numai lăptişorul de matcă, are o existenţă de 5-6 ani şi este extrem de prolifică (poate să depună aproximativ 3000 de ouă pe zi). Prin prisma acestor fapte efectele biologice ale lăptişorului pot fi considerate deosebite.

    Datorită conţinutului remarcabil de aminoacizi, lipide, glucide, vitamine (mai ales B1 şi B5), hormoni, enzime, substanţe minerale, substanţe cu rol biocatalizator în procesele de regenerare a celulelor, lăptişorul de matcă se poate utiliza într-o gamă largă de afecţiuni, fie ca atare, fie adăugat altor produse medicamentoase, iată câteva din efectele sale asupra organismului:

- administrat în hrană ameliorează starea generală a copiilor imaturi, a bolnavilor sau convalescenţilor;

- la bătrâni înlătură astenia fizică şi psihică, reduce tulburările neurocirculatorii şi pe cele de memorie, îmbunătăţeşte vederea, stimulează apetitul şi starea generală;

- efect recunoscut în creşterea potenţei masculine;

- este dinamizant pentru cei cu depresii nervoase;

- intervine în normalizarea sistemului neurovegetativ şi a dispoziţiei;

- creşte randamentul muncii fizice şi intelectuale;

- este protector al organismului şi regulator al metabolismului;

- reduce nivelul colesterolului din sânge;

- intervine în regenerarea celulară şi combaterea unor urticarii, eczeme,

- degerături, psoriazis, hipercheratoze, seboree şi alopeţii;

- îmbunătăţeşte funcţiile miocardului şi ale vaselor coronare, micşorează crizele de angină pectorală,

- influenţează considerabil libidoul;

- în ameliorarea astmului bronşic;

- are însuşiri antimicrobiene, acţionând bacteriostatic şi bactericid.

    Tratamentul cu lăptişor de matcă nu este indicat pentru toate bolile. Astfel, este contraindicat în boala Adison, bolile acute infecţioase, maladii ale glandelor suprarenale, intoleranţa la lăptişor etc.

    Cercetătorii afirmă că putem consuma fără pericol un gram de lăptişor zilnic, în cazul unor boli grave fiind recomandate chiar două grame. Cura durează patru-şase săptămâni, iar lăptişorul trebuie luat pe stomacul gol, înaintea mesei de dimineaţă.

    Un alt produs folosit în medicină este veninul de albine. Virtuţile terapeutice ale veninului de albine sunt cunoscute de foarte multă vreme, chiar din antichitate. Ele au fost semnalate de crescătorii de albine, care au observat că articulaţiile dureroase reumatismale deveneau indolore (nedureroase) ca urmare a înţepăturilor de albine. Astfel s-a descoperit că veninul de albine exercită evidente acţiuni antireumatice. Acest venin are în componenţa sa acidul formic, clorhidric, ortofosforic, săruri minerale, acizi organici volatili, un important ferment (fosfataza), unele antibiotice, histamina, hialuronidaza şi aminoacizi bogaţi în sulf ca metionina şi cistina. Aceştia din urmă stimulează secreţia de cortizon de către glandele suprarenale. De asemenea, veninul este bactericid.

Pentru tratarea reumatismului cu veninul de albine se procedează prin:

- înţepături directe de albine;

- injecţii intradermice cu venin în prealabil purificat şi fiolat;

- administrarea de apitoxină sub formă de pomadă;

- administrarea pe calea ionoforezei, respectiv pe calea introducerii de venin de albine în organism cu ajutorul curentului electric continuu;

- practicarea acupuncturii cu diverse produse de provenienţă apicolă.

    Este absolut necesar ca tratamentul să fie făcut sub control medical, evaluându-se periodic urina pentru a se vedea dacă nu au apărut urme de glucoză sau albumină. Atenţie!

    Există posibilitatea ca veninul de albine să producă reacţii alergice, erupţii dermice sau şoc anafilactic.

    Ceara de albine a fost folosită încă din antichitate şi tot de atunci i s-au recunoscut virtuţile terapeutice. Şi în ziua de azi ceara de albine se foloseşte la prepararea unor unguente şi balsamuri. De asemenea, ceara este folosită şi în cosmetologie.