Biserica românească ridicată de Patriarhia Română în oraşul ceh Most, în cinstea celor peste 60.000 de ostaşi români care s-au jertfit pentru eliberarea Cehoslovaciei de invazia nazistă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost sfinţită, pe data de 9 octombrie, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Preafericitul Părinte Mitropolit Kristof al Cehiei şi Slovaciei, Înalt Preasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal.

Interviu cu Excelenţa Sa Anton Coşa, Episcopul de Chişinău al Bisericii Romano-Catolice din Republica Moldova

În România, neoliberalii/neoconservatorii, socialiştii, „elitele” intelectuale stipendiate şi eurobirocraţii se îndeamnă unii pe alţii: „Hai, nu mai sta pe gânduri, arde-l pe ţăran!”. Deşi satele româneşti trăiesc un proces dramatic de depopulare, deşi toată lumea se lamentează că „la ţară au mai rămas doar bătrânii”, noul comintern antiţărănesc consideră că „numărul celor care lucrează în agricultură este foarte mare, reprezentând 31 la sută din populaţia activă a ţării, ceea ce nu este un lucru bun”[1]. Oricare ar fi ciorovăielile dintre politicienii români, discordiile din sânul elitei şi abordările diferite ale birocraţilor cu privire la liniile de dezvoltare ale României – un lucru rămâne bine înfipt în minţile noilor cominternişti: ţăranul trebuie să dispară. „O ţară în care agricultura produce atât de puţin, sub opt la sută din PIB, în care numai doi la sută din toată agricultura este fiscalizată, seamănă cu India, este o ţară care nu există. Sper să înţelegem că, deşi ţăranul român ne este foarte drag, fermierul european este singurul care trebuie să existe“, a spus-o fără perdea acum câţiva ani un ministru liberal al finanţelor[2].

Cazul Hagi Curda: punctul de vedere al unui specialist ucrainean în domeniul religiei

Acţiunile Bisericii Ortodoxe Ruse îndreptate spre interzicerea activităţii Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina reprezintă un populism aferist, o poziţie agresivă şi teama de o concurenţă demnă, consideră Andrei Iuraş, docent al Universităţii Populare „Ivan Franko” din Lvov, specialist în domeniul religiei.

Timp de o jumătate de an, după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească. Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”). După ce s-a instalat acolo avea să-şi zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică românească, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.