Ceea ce mi se pare destul de important este că Republica Moldova se află într-o profundă criză politică de mai bine de un an de zile, iar soluţiile care au fost enunţate şi care sunt propuse de partidele parlamentare nu sunt în stare, în opinia noastră, să contribuie la stabilizarea situaţiei politice, la reechilibrarea situaţiei între forţele politice şi la identificarea unei căi optime de ieşire din impas. Aş vrea să amintesc, în acest sens, că întreaga activitate a actualului Legislativ este marcată de confruntare între două tabere: cea liberală, pe de o parte, şi cea comunistă, de cealaltă parte. În felul acesta, şi unii şi alţii, au ratat, anul trecut, o şansă istorică de a găsi o punte de comunicare şi de depăşire a crizei, fiecare dintre cele două tabere insistând asupra propriului său candidat la preşedinţie. Acum, aşa cum cunoaştem, s-a anunţat că soluţia „magică” pentru depăşirea acestei situaţii ar fi organizarea unui referendum şi adoptarea unei modificări la articolul 78 din Constituţie care ar permite alegerea şefului statului prin vot direct, ceea ce, în accepţia coaliţiei majoritare, ar putea servi drept cale de depăşire a acestui impas.

Aş vrea să amintesc că, de fapt, până la modificarea Constituţiei din anul 2000, competenţele şefului statului au fost aceleaşi cu cele prezente în actuala Constituţie şi în legislaţia în vigoare, şi anume relaţia şefului statului cu Parlamentul şi Guvernul. Aş vrea să citez doar două articole, care o să convingă pe toată lumea că, în urma modificărilor pe care le-a anunţat coaliţia majoritară şi referendumul care se aşteaptă, nu se schimbă nimic în bine. Principala problemă se reduce la modul de formare a Guvernului în Republica Moldova. Aşadar, atenţionez asistenţa asupra Articolului 98 care se cheamă „Învestitura”: „După consultarea fracţiunilor parlamentare, preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru”. Vreau să accentuez că, atât Regulamentul Parlamentului, cât şi Legea cu privire la Guvern, pornind de la această normă constituţională, nu prevăd nici o concreteţe şi nici o finalitate clară în dialogul dintre şeful statului şi grupurile parlamentare. Astfel zis: dacă 101 de deputaţi ar ieşi cu o candidatură unică în faţa preşedintelui Republicii Moldova asupra căreia ar insista, preşedintele Republicii Moldova poate să ignore cu desăvârşire opţiunea majorităţii parlamentare şi chiar a corpului legislativ în ansamblu. Fac trimitere la următorul articol, şi anume la Articolul 85 din Constituţie care se cheamă „Dizolvarea parlamentului”. La punctul 2, acest articol spune următorul lucru: „Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a, cel puţin, două solicitări de învestitură”. Ce înseamnă asta în fapt? Asta înseamnă că, dacă mergem după calendarul anunţat de coaliţia majoritară şi, în luna septembrie, se obţine un rezultat favorabil modificării respectivului articol din Constituţie, iar în noiembrie vor avea loc alegerile prezidenţiale, învingătorul în această cursă va consulta fracţiunile parlamentare asupra candidaturii primului ministru, indiferent de faptul dacă vor avea loc sau nu alegeri parlamentare în Republica Moldova. În cazul apariţiei unui dezacord între majoritatea parlamentară şi viitorul şef al statului, acesta se poate soluţiona în două feluri: fie şeful statului îşi subordonează majoritatea parlamentară, fie dizolvă Parlamentul şi se anunţă noi alegeri parlamentare. Prin urmare, toate aceste exerciţii constituţionale şi intenţii de a găsi soluţia prin alegerea şefului statului nu vor schimba nimic în situaţia politică din Republica Moldova în sensul pozitiv al stabilizării raporturilor între factorii politici.

Partidelor parlamentare le lipseşte o platformă naţională comună

Tot aici aş vrea să remarc o problemă care dezechilibrează situaţia internă din Republica Moldova, şi anume, afilierea forţelor politice din Republica Moldova unuia sau altuia dintre actorii geopolitici interesaţi de viaţa politică internă din ţara noastră. Altfel zis, cred că nu este bine când actorii politici, forţele politice se angajează într-un război geopolitic de partea Bucureştiului împotriva Moscovei sau de partea Moscovei împotriva Bucureştiului. Cred că aceste dezechilibre trebuie depăşite printr-o comunicare pozitivă atât cu Bucureştiul, cât şi cu Moscova, astfel încât clasa politică din Republica Moldova să aibă un minim de platformă naţională comună pe care să o împărtăşească în egală măsură, angajându-se într-un dialog pozitiv cu Bucureştiul, Moscova, dar şi cu Kievul, care reprezintă o ţară extrem de importantă pentru Republica Moldova, un partener regional foarte şi foarte important.