Ochiul şi mintea sa nu se pot odihni pe lucruri necuprinse, stări şi fenomene neinteligibile, de aceea Dumnezeu a făurit pentru om o mulţime de jucării şi tinichele, zornăitoare şi strălucitoare, şi omul se ia cu ele într-atât, încât uită că deasupra sa e cerul. Cerul pe care-l admiră, îl ignoră sau chiar e obsedat de el, dar de care până la urmă totuna se teme.

Pentru că, oricât înaintăm în albăstrimea lui, el devine din ce în ce mai nepătruns, mai tainic, mai rece şi mai ameninţător. Şi nu poţi să cucereşti ceea ce nu înţelegi. Iar noi de mult ne-am obişnuit să fim stăpânii naturii. Însă faptul că am zăgăzuit un râu, am traversat un ocean sau cineva dintre noi s-a urcat pe Everest încă nu înseamnă nimic, căci totuna lucrarea cea dumnezeiască – care este şi Pământul, şi cerul, şi Carpaţii, şi apele – ne rămâne străină şi neînţeleasă.

De acestea şi de întreaga iconimie divină ne putem apropia numai prin dragoste. E unica soluţie de a ne împăca cu necuprinsul fără a pierde demnitatea. Nu ochiul sfredelitor, nu mâna rapace şi nici unealta adusă la perfecţiune ne vor ajuta să pătrundem tainele lumii, ci inima. Căci şi Dumnezeu l-a zidit pe om din dragoste. De aceea, doar iubirea ne va ajuta să-l înţelegem pe cel de alături, dar şi să pătrundem cele văzute şi nevăzute, situate la depărtări neînchipuit de mari, despre care s-ar putea spune că sunt alte ceruri, în care am fost şi noi odată, dar de unde am fost izgoniţi, fiindcă nu le-am înţeles şi, în consecinţă, nu le-am meritat.