Nelu Storojenco a impresionat printr-un minunat recital din Dvorjac. Este a doua evoluare a tânărului de 21 de ani pe scena Filarmonicii Naţionale. Violoncelistul s-a născut la Chişinău, într-o familie de muzicieni: tatăl violoncelist, iar mama muzicolog şi pianistă. Nelu a început să studieze violoncelul la vârsta de patru ani. A urmat Liceul de Muzică “C. Porumbescu” din Chişinău şi Liceul de Muzică “S. Toduţă” din Cluj-Napoca. A evoluat, în calitate de solist, cu orchestre din România şi Moldova, a colaborat cu diverse personalităţi ale scenelor internaţionale, având o activă prezenţă la concursurile prestigioase de profil din Europa. Din primăvara anului 2008 este violoncelistul cvartetului Razumovsky, patronat de contele Gregor Razumovsky, alături de care a evoluat pe scenele din Austria şi Marea Britanie. Dar şi student al Universităţii de Muzică şi Arte Interpretative din Viena, la clasa prestigiosului profesor Robert Nagy, prim-violoncelist al Filarmonicii din Viena.

Mama lui Ion Storojenco, pianista Angela Albu, şi-a început studiile de specialitate la Liceul de Muzică din oraşul natal, urmând prestigiosul Conservator “P. I. Ceaikovski” din Moscova, unde a învăţat de la mari artişti ruşi, precum Dmitri Saharov, discipol al celebrului pianist Lev Oborin. După absolvirea conservatorului susţine teza de doctorat în cadrul aceleiaşi instituţii. Actualmente este profesoară la Liceul de Muzică “ S.Toduţă” din Cluj-Napoca la catedra “pian-corepetiţie”. A susţinut numeroase recitaluri instrumentale de cameră la Chişinău, Viena, Germania, Sibiu, Cluj-Napoca, Bistriţa, Braşov, Odorheiul-Secuiesc.

L-am rugat pe Nelu Storojenco să ne împărtăşească impresiile sale despre revenirea la Filarmonică (este al doilea concert pe care îl susţine în Republica Moldova, primul a avut loc tot la Filarmonică acum 6 ani) şi despre mediul muzical vienez, în particular, şi cel european, în general.

- Ai plecat, pe urmă ai revenit la Chişinău. Ce te leagă de acest oraş?

- Sunt născut la Chişinău. Locuiesc de mai mulţi ani cu mama în România. M-am întors aici pentru câţiva ani la profesoara Bela Savici, care este o profesoară deosebită şi pentru care am revenit în ţară. Am început liceul în România, după clasa a VI-a m-am întors aici pentru o perioadă de patru ani.

- De obicei, părinţii muzicieni se împart în două categorii: unii declară că nu vor ca şi copiii lor să le urmeze destinul, alţii, din contra, îşi folosesc toate cunoştinţele şi abilităţile ca să lanseze şi să-i promoveze pe copii într-o carieră muzicală. Din ce categorie fac parte părinţii tăi?

- Depinde de părinţi. Există diferite ambiţii, oameni diferiţi – diferite păreri. Sigur, pentru mine este un mare atu că părinţii mei sunt muzicieni, mi s-au deschis diferite porţi, pentru că, din start, am pornit pe această cale cu anumite relaţii în domeniul acesta. Părinţii mei însă nu au ţinut morţiş ca eu să devin muzician, mi-au dat de înţeles că sunt liber să aleg singur ce vreau să fac în viaţă.

- Şi nu ai fost tentat să abandonezi?

- Sincer? Am fost de multe ori pe cale să fac acest lucru, dar cred că aşa se întâmplă cu orice muzician care vrea să facă performanţă.

- Se spune că muzicienii nu au patrie, pentru că mereu trebuie să aibă bagajele făcute.

- Într-un fel, aşa e. În ultima vreme, călătoriile sunt o obişnuinţă pentru mine. Nu mai e o problemă să-mi fac bagajele peste noapte pentru o călătorie spontană, fapt care pe un om normal l-ar stresa. Călătoriile au intrat în circuitul obişnuit al vieţii mele. Dar încă sunt student.

- Cum reuşeşti, student fiind, să participi şi la concerte peste hotare?

- Nu cânt foarte des, tocmai din acest considerent. Concertele pe care le-am avut programate pentru luna februarie au fost pentru că am o scurtă vacanţă de la facultate. Dar nu pot face rabat şi să chiulesc de la facultate, pentru că la Viena este un regim foarte strict. Universitatea de Muzică şi Arte Interpretative este cea mai prestigioasă instituţie muzicală din Viena, studenţii sunt aleşi printr-un examen foarte riguros. Când am intrat eu la facultate a fost un an mai lejer, am fost doar 37 de concurenţi la violoncel şi din 37 am fost admişi 5. Cu siguranţă, nu-mi ajunge timp pentru concerte, pentru că sunt în perioada studiilor, dar, pe cât pot şi când am timp liber, dar acest lucru trebuie făcut în deplină concordanţă cu profesorii.

- Ai mai colaborat cu Filarmonica din Chişinău?

- Este a doua oară când cânt aici. De fapt, primul meu concert cu orchestra a avut loc acum 6 ani la Filarmonica din Chişinău.

- Despre valoarea unui muzician se vorbeşte prin prisma festivalurilor şi concursurilor la care participă, premiilor pe care le obţine. Poate e un clişeu...

- În măsura posibilităţilor, particip la concursuri şi festivaluri, în Germania, Anglia, cânt des în România. Din fericire, în ultima vreme, oamenii nu te mai apreciază după premiile pe care le-ai obţinut. Majoritatea concursurilor sunt suspectate acum de aranjamente.

- Chiar şi acolo unde eşti acum?

- Chiar şi acolo. Poţi cânta extraordinar, dar este indicat să fii susţinut de cineva. Aceste angajamente sunt la alt nivel decât se face în spaţiul fost socialist, aici nedreptăţile sunt pe faţă şi contrastul e un pic mai mare. Dar se întâlnesc şi acolo activităţi de asemenea gen. De fapt, peste tot în lume sunt. Din acest considerent, lumea acum judecă după cum cânţi, nu după premii. Premiile nu mai reprezintă neapărat un criteriu de valoare. Între doi concurenţi care, aparent, nu se deosebesc prea mult, va fi preferat cel sprijinit de cineva „cu greutate”.

- Cine sunt oamenii care te înconjoară în timpul liber? Gaşca ta este compusă din semeni care au aceleaşi preferinţe, ocupaţii?

- În principiu, marea majoritate a prietenilor mei sunt muzicieni. Însă încerc să comunic şi cu semeni care activează în diferite domenii şi, mai cu seamă, care nu sunt, neapărat, legaţi de muzică. De la fiecare înveţi ceva. Despre noi, muzicienii, se spune că suntem un pic dezorganizaţi. Probabil, există un adevăr în această afirmaţie. Cel puţin, consider că mie mi se potriveşte acest adevăr într-o oarecare măsură.

- Despre austrieci se spune că sunt pragmatici şi pedanţi. Nu te disciplinează asta?

- Ba da. Şi chiar încerc să mă conformez. Mai ales că printre studenţi sunt reprezentanţi de foarte multe naţionalităţi: coreeni, japonezi, ruşi, unguri, români, moldoveni mai puţin, dar reprezentăm cu onoare şcoala noastră.

- În ce limbă îţi faci studiile?

- În germană şi, din fericire, suntem protejaţi şi scutiţi de o parte din obiectele generale, care nu au legătură cu muzica, şi asta ne ajută să vizităm Viena, să acordăm muzicii mai mult timp.

- Ai avut ocazia să cânţi la Opera din Viena?

- Nu. În luna martie trebuia să particip la un concurs pentru angajare, dar am refuzat.

- De ce?

- Am considerat că este inoportun pentru cariera mea să mă angajez atâta vreme cât sunt la studii.

- Nu angajează dacă nu ai studii complete?

- Nu, acolo angajările nu se fac în baza diplomei de studii, ci după ce susţii un examen foarte serios.

- Ai un compozitor preferat?

- Da, dar, din păcate, a scris mai puţin muzică pentru violoncel, este doar muzică pe care o ascult. Şi acum nu pot să fac o ierarhie a compozitorilor, fiindcă fiecare este diferit şi fiecare îţi induce o stare şi o idee aparte. Am compozitori preferaţi, dar asta este strict legat de gusturile mele şi nu vreau să fac publică o ierarhie, pentru că cineva s-ar putea să mă judece anume prin prisma asta.

- Care sunt criteriile după care sunt apreciaţi soliştii de muzică clasică?

- În Austria şi în spaţiul european se pune, în primul rând, accent pe perfecţiunea tehnică şi intonativă, înainte de toate. Pentru că, întâi de toate, la noi, la facultate, muzicienii sunt pregătiţi pentru orchestră. E o chestie pragmatică şi inteligentă. Dacă îi pregăteşti pe muzicieni ca fiind solişti, doar doi la sută dintre ei vor deveni cu adevărat. Perfecţiunea tehnică este cea mai importantă. Dintre cei care reuşesc să cânte foarte bine sunt selectaţi cei care reuşesc să facă o impresie artistică. Şi, desigur, individualitatea este foarte importantă.

- Care sunt aspiraţiile tale pentru viitor?

- Vreau să fiu un mondo-solist, vreau să călătoresc – nu mă orientez atât spre valoarea scenelor pe care să concertez, ci mă interesează calitatea interpretării, muzicienii cu care voi colabora, orchestrele şi dirijorii. Asta e cel mai important. Sigur că e flatant să evoluezi şi în Carnegie Hall sau în Filarmonica din Berlin, e foarte prestigios, dar cel mai important pentru mine este satisfacţia artistico-interpretativă.

- Şi o ultimă întrebare, cu care ar fi fost nimerit să începem această discuţie – Moldova este prima ta casă, cum te-ai simţit cântând pe o scenă de aici?

- Publicul m-a surprins foarte plăcut şi mi-a făcut plăcere să lucrez cu dirijorul Mihai Agafiţă. Aportul lui a fost extraordinar la acest concert şi vreau să-i mulţumesc şi prin intermediul dvs. Invitaţia să cânt aici a fost o surpriză plăcută pentru mine. Am avut un sentiment nostalgic, am revenit acasă şi mi-am revăzut familia, pe cei dragi şi sper că în viitorul apropiat voi mai avea această ocazie.

- Noi te felicităm pentru acest concert extraordinar şi te mai aşteptăm.

- Mulţumesc!