„Perioada Postului Mare sau a Postului Sfintelor Paşti este mai întâi de toate o perioadă de rugăciune şi pocăinţă. Postul este însoţit de rugăciune şi rugăciunea este însoţită de pocăinţă“, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. De asemenea, Preafericirea Sa a explicat că postirea ne predispune la rugăciune mai multă, la rugăciune smerită, arătând că rânduiala făcută de sfinţii postitori şi rugători în această perioadă înseamnă o concentrare a noastră asupra hranei duhovniceşti mai mult decât asupra hranei trupeşti sau materiale.

Postirea înseamnă o preferinţă dată întâlnirii cu Dumnezeu faţă de întâlnirea cu darurile Sale din natură, din creaţie. „Când postim, postim pentru că iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui pe care le consumăm. Prin postire dorim să ne dezlipim, să ne detaşăm, să ne eliberăm de prea multul determinism, de prea multa lăcomie şi de prea multa obişnuinţă, consumând cele pământeşti. Vrem să ne eliberăm de prea multa lăcomie de cele materiale, pentru a transforma foamea şi setea noastră trupească în foame după Dumnezeu. Postirea ne predispune la rugăciune mai multă, rugăciune smerită. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât ne hrănim mai mult din prezenţa Harului lui Dumnezeu, din prezenţa iubitoare a lui Hristos, Care ascultă rugăciunea smerită însoţită de post. Prin aceasta se hrăneşte mai mult sufletul nostru, rugăciunea este o hrană a sufletului, ea luminează mintea, încălzeşte inima şi întăreşte voinţa ca să iubim mai mult pe Dumnezeu, să ne aducem mai des aminte de El, să-I mulţumim pentru darul vieţii şi să-I cerem mântuirea ca viaţă veşnică“, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat că postirea nu este o simplă tradiţie, un obicei, ci are o importanţă deosebită pentru creşterea noastră duhovnicească, căci prin păcat noi cădem, dar prin pocăinţă ne ridicăm, prin rugăciune ne înălţăm, prin auzirea cuvântului din Sfintele Scripturi şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului noi creştem duhovniceşte. În această perioadă, pocăinţa este o lucrare a sufletului nostru, de întoarcere spre Dumnezeu, de convertire. Pentru a ajuta pe creştini să se pocăiască şi să se roage mai smerit cu lacrimi, să se ridice duhovniceşte şi să crească duhovniceşte, Sfântul Andrei Criteanul a compus acest canon de pocăinţă, care-i poartă numele, canon format din 250 de stihuri. În toate aceste stihuri ale sale se face referinţă la chemarea sufletului să se pocăiască, să-şi schimbe viaţa.

După ce a prezentat aspectele importante din viaţa autorului acestui canon, Părintele Patriarh Daniel a evidenţiat că această compoziţie liturgică are ca scop să sensibilizeze oamenii în lucrarea lor de pocăinţă şi este în acelaşi timp un model de lucrare pastorală în care se îndeamnă la pocăinţă nu omul ca individ, ci întreaga comunitate. Un îndemn la pocăinţă şi îndreptare. „Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un ajutor pentru că ne aduce în faţă o mulţime de drepţi şi o mulţime de păcătoşi din Sfânta Scriptură. Drepţii care trăiesc potrivit voii lui Dumnezeu, care se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi o mulţime de păcătoşi. Însă păcătoşii se împart în două categorii: cei ce se pocăiesc şi cei care nu se pocăiesc. Pocăinţa este modul de salvare al păcătoşilor. Mântuirea vine prin pocăinţă, de aceea cântăm în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti: «Uşile pocăinţei deschide-mi mie». Uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei lui Dumnezeu. Din această perspectivă, Canonul Sfântului Andrei Criteanul este o şcoală a pocăinţei, este o şcoală a luminării sufletului nostru întunecat prin păcat. Şcoala aceasta a pocăinţei are ca scop iertarea păcatelor şi dobândirea luminii învierii lui Hristos în sufletul nostru şi a bucuriei Sfintelor Paşti“.