Pentru a da un răspuns competent la această întrebare, ne-am adresat avocatului Igor Ţurcanu, care a efectuat pentru FLUX o expertiză a iniţiativei lui Platon, raportând-o la principiul dreptului penal. Constatarea pe care o face avocatul Igor Ţurcanu este că iniţiativa legislativă a lui Veaceslav Platon contravine total principiului dreptului penal. Mai mult, putem deduce că aceasta, de fapt, contravine în mod flagrant spiritului legii penale din Republica Moldova şi, în cazul în care va fi adoptată de către Parlament, va crea contradicţii ireconciliabile între textul Codului de Procedură Penală şi articolul 53 al aceleiaşi legi, pe care Platon vrea să-l revizuiască.

Recomandăm tuturor cititorilor noştri să parcurgă cu atenţie analiza avocatului Igor Ţurcanu, inclusiv şi deputatului Veaceslav Platon (care o va putea citi doar cu dicţionarul, dat fiind faptul că el nu vorbeşte limba română). Platon va avea ocazia să se convingă că pentru a elabora o lege nu este suficient să dispui de dreptul de iniţiativă legislativă, ci trebuie să mai posezi, cel puţin, nişte noţiuni generale şi elementare din domeniul teoriei dreptului. Această recomandare prietenească poate fi făcută şi tuturor membrilor Cabinetului Filat, care au susţinut în unanimitate, avizând-o pozitiv, iniţiativa legislativă a lui Platon.

Lectură plăcută.

În opinia noastră, iniţiativa legislativă a lui Veaceslav Platon nu este binevenită şi nu se încadrează în principiile unanim cunoscute şi recunoscute ce stau la baza dreptului penal în Republica Moldova.

Considerăm că iniţiativa respectivă contravine în mod vădit următoarelor principii generale ale dreptului penal:

„Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare”,

„Principiul contradictualităţii în procesul penal”,

„Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii”,

„Libera apreciere a probelor”,

”Prezumţia nevinovăţiei”.

Aşadar, alineatul 2 al articolului 23 al Codului de Procedură Penală (pe scurt CPP) „Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare” stabileşte dreptul victimei de a solicita iniţierea unei cauze penale, participarea la procesul penal în calitate de parte vătămată şi, cel mai important, repararea prejudiciilor morale, fizice şi materiale.

Alineatul 1 din articolul 24 al Codului de Procedură Penală „Principiul contradictualităţii în procesul penal” stabileşte expres că urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane.

Alineatul 2 din articolul 26 al Codului de Procedură Penală „Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii” indică că judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în procedură judiciară respectivă.

Articolul 27 al Codului de Procedură Penală „Libera apreciere a probelor” spune că judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

Alineatul 1 din articolul 8 al Codului de Procedură Penală ”Prezumţia nevinovăţiei” prevede că persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul Cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale şi nu va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Alineatul 1 din articolul 314 al Codului de Procedură Penală „Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea judecării cauzei” stipulează că instanţa de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de prezentul Cod.

În opinia noastră, principiile de bază ale dreptului penal în Republica Moldova scot în evidenţă faptul că urmărirea penală şi cercetarea judecătorească sunt două etape distincte ale procesului penal (art. 24 CPP) şi, de facto, procurorul care conduce urmărirea penală are obligaţia de a colecta probe şi de a emite diferite acte sub formă de ordonanţe, acte de dispoziţie, care, în principiu, nu sunt susceptibile căilor de atac, cu excepţia ordonanţei de refuz în pornirea urmăririi penale (articolul 274 al CPP „Începerea urmăririi penale)” şi până la urmă instanţa de judecată este obligată ca, după efectuarea unei proceduri complete de cercetare judecătorească, să se expună asupra materiei de învinuire, prin adoptarea unei sentinţe: fie de condamnare, fie de achitare.

În opinia noastră, înaintarea unei cereri în scris de către procuror, prin care ar refuza total sau parţial la învinuire, este un drept al său şi de care nu este limitat de Codul de Procedură Penală în redacţia actuală.

În primul rând, alineatul 8 din articolul 53 al CPP asigură în mod expres dreptul procurorului de a-şi expune părerile în dezbaterile judiciare asupra faptei infracţionale săvârşite de inculpat, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată. Adică, dacă pe parcursul cercetării judecătoreşti procurorul, care reprezintă învinuirea în proces, ajunge la concluzia că vina inculpatului nu este dovedită, atunci este în drept să-şi expună poziţia în faţa instanţei de judecată, verdictul final aparţinând totuşi instanţei, care nu trebuie să coincidă neapărat cu poziţia procurorului.

În al doilea rând, înainte de a fi expediat dosarul penal în instanţa de judecată procurorul adoptă mai multe acte de dispoziţie - ordonanţe. Potrivit alineatului 1 al articolului 274 al CPP, „organul de urmărire penală, sesizat în modul prevăzut de articolele 262 şi 273, dispune prin ordonanţă începerea urmăririi penale în cazul în care din cuprinsul actelor de constatare rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclude urmărirea penală, informând despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv”. Din norma dată rezultă că urmărirea penală nu poate fi începută decât în baza unui act de dispoziţie emis de o persoană învestită cu această atribuţie. Conform alineatului 1 al articolului 52 CPP, atribuţia dată ţine de procuror.

Conform alineatului 5 al articolului 274 din CPP, este prevăzută obligaţia procurorului ca, în caz de refuz de a iniţia urmărirea penală, să emită o ordonanţă motivată cu anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea. Alineatul 6 al articolului 274 din CPP prevede că ordonanţa prin care se refuză iniţierea urmăririi penale poate fi contestată în instanţa judecătorească, în condiţiile articolului 313, adică poate fi contestată în termen de 10 zile la judecătorul de instrucţie, căruia îi revine prin lege obligativitatea de a verifica în fond temeinicia şi legalitatea refuzului de a începe urmărirea penală.

În special, subalineatul 1 din alineatul 2 al articolului 313 din CPP prevede exhaustiv cazurile de control judiciar asupra actelor organelor de urmărire penală, şi anume refuzul organului de urmărire penală:

a) de receptare a plângerii sau denunţului privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii;

b) satisfacerea demersurilor în cazurile prevăzute de lege;

c) începerea urmăririi penale.

Scoaterea unei persoane de sub învinuire penală integral sau numai cu privire la un capăt de învinuire se efectuează în condiţiile articolului 284 al CPP, evident până la expedierea dosarului în instanţa de judecată.

Conform subalineatului 2 din alineatul 2 al articolului 313 din CPP este prevăzut dreptul de contestare la judecătorul de instrucţie a ordonanţelor privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală.

Totodată, ceea ce se propune cu titlu de iniţiativă legislativă, de fapt, trebuie să fie clarificat la etapa prejudiciară. Procurorul nu are dreptul să expedieze dosarul în instanţa de judecată dacă nu există colectat un probatoriu complet ce ar permite părţii învinuirii să prezume că în cadrul controlului judiciar va fi demonstrată vina inculpatului şi ca soluţie judecătorească va fi o sentinţă de condamnare.

Orişicare rechizitoriu este un obiect de studiu minuţios din partea procurorului şi odată cu înmânarea rechizitoriului, procurorul care l-a semnat şi vizat îşi asumă responsabilităţi concrete, iar în cazul în care se va constata că nu corespunde cu realitatea sau este denaturat în mod intenţionat, poate să fie tras şi la răspundere penală.

Din normele arătate mai sus se vede clar că nu este prevăzută nici o cale de atac în instanţa judecătorească a ordonanţei prin care a fost dispusă urmărirea penală de procuror.

Aceste acte de dispoziţie ale procurorului pot fi supuse unui control de către organul ierarhic superior din cadrul organelor de procuratură. De exemplu, orişice ordonanţă de iniţiere a urmării penale, de recunoaştere în calitate de bănuit sau învinuit, emisă de procurorul unei procuraturi, poate fi obiect de control al procurorului raionului sau chiar al unui procuror din Procuratura Generală.

Punerea sub învinuire a unei persoane concrete este dispusă în conformitate cu prevederile articolului 281 al CPP la propunerea organului de urmărire penală şi cu condiţia că probele acumulate sunt concludente şi suficiente.

Or, în opinia noastră, încetarea unui proces penal care se află deja în instanţă de judecată, ar fi posibilă numai în cazul în care iniţial într-un un proces judiciar ar fi fost stabilită vina procurorului pentru tragerea ilegală la răspundere penală a unei persoane nevinovate. Dar, şi acest fapt trebuie stabilit prin hotărâre judecătorească. Astfel, subalineatul 2, alineatul 3 al articolului 458 al PPC prevede posibilitatea de revizuire a unui proces penal în cazul în care s-a stabilit că, prin hotărâre rămasă definitivă, judecătorii şi procurorii au comis în cursul judecării acestei cauze abuzuri ce constituie infracţiuni. În acest sens, şi procurorilor le este garantat dreptul de a se apăra de învinuirile ce le pot fi aduse în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Articolul 244 al PPC „Cereri şi demersuri” indică că cererile în procesul penal constituie solicitările adresate în scris sau oral de către părţi în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Vom observa că cererile în sine reprezintă un instrument de realizare a drepturilor procedurale ale părţilor şi nicidecum nu constituie acte de dispoziţie.

Cu atât mai mult, articolul 247 al CPP „Soluţionarea cererilor şi demersurilor” prevede posibilitatea de admitere sau neadmitere de către instanţă a cererii sau demersului înaintat.

Or, în redacţia propusă de parlamentarul Veaceslav Platon, de fapt, instanţa de judecată este obligată să emită un act de dispoziţie judecătorească sub formă de sentinţă de achitare, adică sub formă de hotărâre judecătorească, ce poate şi trebuie să fie emisă doar după examinarea în fond a cauzei.

Conform alineatului 1 al articolului 14 din Codul Penal „Noţiunea de infracţiune”, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă. Adică, pentru ca o acţiune sau inacţiune să poată fi încadrată în noţiunea de infracţiune prevăzută de Codul Penal, obligatoriu trebuie să existe un prejudiciu.

Conform alineatului 1 al articolului 58 din CPP, victimă se consideră orice persoană fizică sau juridică căreia prin infracţiune i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Evident că scopul procesului penal constă nu numai în tragerea la răspunde conform legii a celor care săvârşesc o infracţiune, dar şi în aceea ca persoanele culpabile să repare părţii vătămate prejudiciile admise prin acţiunile sale.

Adică, numai examinarea în fond a cauzei, indiferent de poziţia procurorului în cadrul cercetării judecătoreşti, asigură părţii vătămate (victimei) un proces echitabil şi îl apără de abuzurile ce pot interveni din partea procurorului, dacă acesta are interes să nu fie imparţial şi corect.

Or, în cazul adoptării unei sentinţe de achitare la cererea procurorului care va renunţa la învinuire în instanţa de judecată, în mod vădit se va încălca alineatul 2 al articolului 341 al CPP, care stipulează că hotărârea prin care cauza se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte sentinţă. Iar conform alineatului 1 al articolului 342 al CPP „Încheierile instanţei judecătoreşti”, toate chestiunile ce apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin încheiere a instanţei de judecată.

Şi aici, iniţiativa lui Veaceslav Platon creează o confuzie, deoarece sentinţa poate fi adoptată doar după ce cauza va fi examinată de către instanţă în fond, iar cererile înaintate de părţi în proces, inclusiv şi cererea de renunţare totală sau parţială din partea procurorului, poate fi examinată de instanţă complementar, ca o chestiune legată de proces şi asupra ei nu poate fi adoptat un act de dispoziţie judecătorească decât sub formă de încheiere.

În această situaţie vom constata că, contrar actului de dispoziţie al procurorului sub formă de ordonanţă, prin care este învinuită o persoană concretă, cererea de renunţare la acuzaţiile aduse inculpatului ar substitui ordonanţa prin care ar fi putut fi anulată ordonanţa de învinuire. Orice ordonanţă a procurorului poate fi obiect al unui control din partea procurorului ierarhic superior, după cum am relatat mai sus, iar cererea prin definiţie nu poate fi obiect al unui control sub aspect al anulării.

Astfel, în baza unei cereri, instanţa va fi obligată să adopte o sentinţă de achitare care, în timp, va deveni şi irevocabilă. Or, este ştiut că, prin prisma articolului 6 din Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului, stabilitatea raporturilor juridice este asigurată, în primul rând şi în mod exclusiv, de acte de dispoziţie judecătorească, care, devenind irevocabile, nu pot fi revizuite şi verificate. Pe când ordonanţa procurorului de încetare a unui proces penal oricând poate fi supusă unui control sub aspectul legalităţii iniţierii sau încetării urmăririi penale.

Până în prezent, Republica Moldova a fost în mai multe rânduri condamnată la CEDO, deoarece nu a fost respectată stabilitatea raporturilor juridice şi au fost admise mai multe revizuiri ale unor rapoarte juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Igor ŢURCANU, avocat,

membru al Asociaţiei Juriştilor Creştin-Democraţi