Numai că în loc să ia medicamente şi să supravieţuiască, Valeriu Gafencu a preferat să dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurbrand. Cel care după ce a ieşit din închisoare a plecat în Occident şi a scris, şi a vorbit mult despre prigoana din România secolului XX. Şi Gafencu a murit, iar pastorul evreu a supravieţuit zeci de ani şi în România există voci, chiar în rândul clerului, care se opun canonizării acestui nou mucenic, spunând că a fost antisemit, că nu i-a iubit pe evrei. I-a iubit atât de mult, în cât şi-a dat viaţa pentru ca Richard Wurbrand să trăiască. Aceasta, iubiţilor, este măsura dragostei la care ne cheamă Hristos. Suntem noi în stare să murim în locul mamei noastre? Fiţi sinceri, cei care sunteţi căsătoriţi, sunteţi gata să muriţi pentru soţia voastră sau pentru soţul vostru, sau pentru copiii voştri? Să recunoaştem că inimile noastre sunt pustii, că nu ştim să iubim. Tocmai de aceea este foarte important să ne rugăm acestor noi mărturisitori să ne înveţe să mergem pe urmele lor, să avem iubire jertfelnică, pentru că adevărul poate fi un cuţit, poate fi o sabie rece, putem să sufocăm şi pe ceilalţi cu „adevărul” nostru şi să îi ducem şi pe ceilalţi în iad. Trebuie ca în inimile noastre să fie iubire. […]  

Trăim într-o lume care şi-a făcut din toleranţă un idol. Trăim într-o lume care a făcut din toleranţă un zeu. […] În Noul Testament, în Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul „toleranţă”.

Sensul vechi al cuvântului „toleranţa”, făcea referinţă la purtarea celuilalt. În dicţionarul limbi române editat de Academia Română în 1983, definiţia cuvântului toleranţă este următoarea: „a îngădui, a permite un lucru, o situaţie, un fapt nepermis, a trece cu vederea, a admite, a arăta”. Adică, sensul era de a răbda ceva nepermis. Numai că în zilele noastre, termenul „toleranţă” a fost denaturat. Duşmanii adevărului schimbă sensul termenilor şi în declaraţia principiilor toleranţei din 16 noiembrie 1965, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), spune aşa la paragraful 1.3: „toleranţa implică respingerea dogmatismului şi absolutismului”. Şi cum tâlcuiesc doi comentatori, doi teoreticieni ai toleranţei, practic, orice convingere religioasă, politică sau culturală poate conduce la intoleranţă în cazul în care ea, convingerea, nu lasă loc pentru nici o îndoială de eroarea ideilor în care credem şi falsitatea ideilor pe care le tăgăduim. Adică, dacă noi credem în Dumnezeu fără să lăsăm în sufletele noastre o urmă de îndoială, după această nouă definiţie, suntem intoleranţi. Părintele Gherghe Florovski spunea că „intoleranţa” este doar o denumire defăimătoare a „convingerii”.

Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”

Societatea de astăzi vrea să lăsăm loc îndoielii în sufletele noastre. Adică, să fim apostaţi. Apologeţii toleranţei sunt apologeţii apostaziei şi încearcă să ne convingă să amestecăm adevărul cu minciuna. Un intelectual român, Cosmin Nicolescu spunea aşa: „în mod evident, sunt lucruri de care spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele. Binele nu poate tolera răul, adevărul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, frumosul nu poate tolera urâtul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea”. Cu toate acestea, în ziua de azi, este din ce în ce mai accentuată învăţătura masonică stabilită în „declaraţia de principii masonice” din 1921, potrivit cărora: „creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”. Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”. Iubiţilor, în ziua de azi să ni se spună „retrograzi” este un nume de cinste, e un cuvânt pe care trebuie să-l purtăm cu bucurie în sufletele noastre. Ar trebui să ne bucurăm că păstrăm adevărul Mântuitorului Hristos şi al Sfinţilor Părinţi şi ar trebui să ne întristăm dacă am primi minciuna. […]

În pastorala de Crăciun a Preasfinţitului Episcop Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, se zice aşa: „Am crezut în decembrie 1989 că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea consider că avem tot dreptul acum ca privind cum ne sunt demonizate prezentările creştine, sub pretextul unei toleranţe intolerante, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de a face cu o „demonocraţie”, iar nu cu o democraţie autentică. Pentru că imaginile adeseori imorale, promovate de televiziune şi internet, sunt tolerate. Imaginile sfinte, adică icoanele de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii, sunt morale, simbolurile religioase, de ce sunt imorale?  Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer până şi de cea mai înaltă instituţie a statului dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive, imaginile sfinte ori cele imorale? Iată că în numele toleranţei, credinţa noastră creştină este îngenuncheată. Ni se spune ca noi să fim îngăduitori cu toate sectele, în timp ce alţii se poartă dur cu credinţa noastră. Ni se spune să primim în ţara noastră pe toţi, de toate confesiunile, de toate religiile, în timp ce creştinii ortodocşi care se duc să facă misiune în Israel, sunt prinşi, arestaţi şi condamnaţi pentru acest curaj”.