Relaţia Republicii Moldova cu Ucraina, unul din cei doi vecini ai săi, trebuie să fie una excelentă, fără a se lăsa umbrită de abordări venind dintr-o altă epocă. În rândurile de mai jos nu vrem să aducem acuzaţii nefondate Ucrainei, ci doar să radiografiem o situaţie de fapt, subliniind lipsa de consecvenţă şi laşitatea guvernanţilor de la Chişinău într-o chestiune mai mult decât principială, care solicită competenţă şi patriotism.

Un diferend latent şi mai mulţi responsabili de înstrăinarea teritoriului naţional

    Aşadar, chestiunea există. Ea este veche, datează din timpul regimului Lucinschi. În acea perioadă personaje ca Nicolae Andronic, Vasile Calmoi, Valeriu Pasat, Dmitri Croitor, Petru Lucinschi şi alţii au avut un cuvânt hotărâtor de spus în negocierile cu administraţia de la Kiev privind frontiera de stat. Guvernarea Voronin-Tarlev a pecetluit ceea ce pregătise regimul Lucinschi, ratificând la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro şi 20 împotrivă), Acordul (tratatul) de frontieră dintre Republica Moldova şi Ucraina, care vorbea de un Protocol adiţional la acest Acord. Partea secretizată a Acordului ţine de hărţile adiţionale, prin care se consfinţeşte înstrăinarea teritoriului naţional al Republicii Moldova în 7 puncte ale frontierei noastre cu Ucraina. Acordul a intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001, ca urmare a schimbului instrumentelor de ratificare produs în data de 19 octombrie 2001.

    Limita administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană a fost modificată. Negociatorii din partea Republicii Moldova au consimţit la cedarea teritoriului ţării în toate cazurile în care partea ucraineană a insistat, dar şi într-un caz în care negociatorii ucraineni nici măcar nu au ridicat problema, cum este cazul insulei Nişaliu. Deputaţii PPCD au votat împotriva ratificării Acordului de frontieră cu Ucraina. Publicaţia FLUX a reflectat pe larg mişcarea de protest, în special de la Palanca, Ştefan Vodă, împotriva înstrăinării teritoriului naţional.

    Constituţia Republicii Moldova, din 1994, spune în articolul său 3, că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”.

    În acelaşi timp, Legea nr. 108-XIII din 17 mai 1994 privind frontiera de stat a Republicii Moldova, stabileşte câteva definiţii şi principii de bază, care merită reamintite pentru buna lor cunoaştere de către orice bun cetăţean al ţării. Astfel, frontiera de stat a Republicii Moldova este „linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul Republicii Moldova de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine”, ea „stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova” şi „este inviolabilă” (art. 1). Totodată, frontiera de stat „se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine pe baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de delimitare şi demarcare şi se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile. Tratatul privind trasarea şi marcarea frontierei de stat pe teren urmează a fi ratificat de către Parlament” (art. 3). Aceeaşi lege spune că „pe sectorul moldovenesc al apelor de frontieră, şi pe insulele situate în acest sector se instituie regimul de frontieră în modul stabilit de Guvern” (art. 13).

Sesizarea Curţii Constituţionale, care s-a spălat pe mâini

    Nefiind de acord cu votul Parlamentului din 21 iulie 2001 de ratificare a Acordului de frontieră cu Ucraina, acord prin care erau înstrăinate mai multe părţi ale teritoriului nostru naţional, deputaţii PPCD au sesizat Curtea Constituţională. Sesizarea PPCD făcea trimitere la neconstituţionalitatea unor prevederi ale Tratatului, care contraveneau dispoziţiilor Constituţiei Republicii Moldova, suprimând principiile constituţionale privind unitatea, teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor, suveranitatea şi independenţa statului. La 24 septembrie 2002, Curtea s-a întrunit în şedinţă, cu participarea deputaţilor Iurie Roşca şi Ştefan Secăreanu ca autori ai Sesizării, a adoptat Decizia nr. 5 (vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.137-138/25 din 10.10.2002) privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999. Este bine să reamintim numele judecătorilor Curţii Constituţionale care au adoptat această decizie: Victor Puşcaş (preşedinte) şi Mihai Cotorobai, Dumitru Pulbere, Elena Safaleru, Constantin Lozovanu. Un singur membru al Curţii Constituţionale, judecătorul Mircea Iuga, a formulat o „Opinie separată”, spălând doar câţiva centimetri pătraţi din obrazul larg al instanţei noastre de jurisdicţie constituţională. Acea „Opinie separată” din 24 septembrie 2002 îi face onoare domnului Mircea Iuga. Întrucât ea nu a apărut decât în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, redăm mai jos, in extenso, părţi din cuprinsul ei, astfel încât cititorul nostru să-şi poată forma o părere cât mai exactă asupra chestiunii.

„Opinia separată” a judecătorului Mircea Iuga. O voce (onorabilă) în pustiu

    „Prin sesizarea unui grup de deputaţi din Parlament s-a solicitat exercitarea controlului constituţionalităţii art. 10 din Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional, ratificate de către Parlament prin Legea nr. 348-XV din 12 iulie 2001, în baza cărora în proprietatea Ucrainei s-a transmis din teritoriul Republicii Moldova un sector de autostradă cu teritoriul adiacent cu suprafaţa totală de 18 ha. Ca rezultat, pe acest teritoriu s-a instituit jurisdicţia Ucrainei, ceea ce, după opinia autorilor sesizării, contravine prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (2) din Constituţie.

    Prin decizia Curţii Constituţionale din 24 septembrie 2002 procesul referitor la sesizarea menţionată a fost sistat pe motiv că exercitarea controlului constituţionalităţii Tratatului şi a Protocolului adiţional, contestate în sesizare, este imposibilă, întrucât actele în cauză au intrat în vigoare. În argumentarea acestei concluzii din Decizie se face trimitere la art. 24 şi 27 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, art. 8 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţia Republicii Moldova şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999 “Privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova”.

Consider că sistarea procesului în această cauză şi argumentele invocate în susţinerea sistării procesului sunt nefondate.

    Art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţia Republicii Moldova, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale stipulează univoc că Curtea Constituţională, în exercitarea jurisdicţiei constituţionale, efectuează, la sesizare, controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

    Atât Legea Supremă, cât şi legile menţionate nu prevăd condiţii speciale, excepţii sau interdicţii pentru controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care statul nostru este parte. Astfel, procesul în cauză privind controlul constituţionalităţii art. 10 din Tratatul şi Protocolul adiţional menţionate mai sus a fost sistat absolut neîntemeiat.

    În opinia mea, concluzia cuprinsă în Decizie, potrivit căreia atâta timp cât reglementările dreptului intern nu specifică ce fel de tratate internaţionale la care statul nostru este parte sunt supuse controlului constituţionalităţii clauzele Tratatului contestat nu pot fi supuse controlului constituţionalităţii, este nefondată pentru următoarele considerente.

    Din cuprinsul art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art. 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale rezultă univoc şi incontestabil că legile şi hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, precum şi tratatele internaţionale la care statul nostru este parte pot fi supuse de Curtea Constituţională exclusiv controlului constituţionalităţii a posteriori.”

    „Nu poate fi acceptată ca motiv de sistare a procesului nici trimiterea la art. 8 alin. (1) şi (2) din Constituţie, art. 27 din Convenţia de la Viena şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 595-XIV, întrucât actele enumerate nu stabilesc explicit modul şi procedura de examinare a sesizărilor ce au ca obiect controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care statul nostru este parte, fapt pentru care ele nu puteau servi drept temei pentru sistarea procesului.

    Nu poate fi reţinut nici argumentul din Decizie, potrivit căruia stabilirea frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina se află în proces de desfăşurare şi că, prin urmare, aceasta nu exclude instituirea unor reglementări suplimentare. În sesizare nu se contestă procesul de stabilire a frontierei de stat între cele două ţări, ci neconstituţionalitatea unor prevederi ale Tratatului, care contravin dispoziţiilor Constituţiei Republicii Moldova, suprimând principiile constituţionale privind unitatea teritoriului, suveranitatea şi independenţa statului.”

    „Sunt ferm convins că sesizarea trebuia să fie examinată în fond şi să se pronunţe, conform Codului jurisdicţiei constituţionale, o hotărâre, prin care norma contestată urma să fie recunoscută neconstituţională pentru considerentul că ea contravine în mod incontestabil prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc că Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, iar teritoriul acestui stat este inalienabil. Prin dispoziţiile actelor contestate, 18 ha din teritoriul naţional al statului - teritoriu care nu coincide cu frontiera de stat, au fost transmise în proprietate exclusivă şi în jurisdicţia altui stat. Pe acest teritoriu, amplasat pe o distanţă de 7,7 km pe teritoriul Republicii Moldova, a fost instituită jurisdicţia altui stat, fapt prin care au fost suprimate principiile constituţionale privind inalienabilitatea teritoriului statului, suveranitatea, unitaritatea, indivizibilitatea şi independenţa acestuia, s-a adus o gravă atingere garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova, care pe teritoriul ţării lor sunt supuşi, de fapt, jurisdicţiei unui alt stat, fiind limitaţi în drepturi şi in libertatea de a le exercita pe întreg teritoriul ţării: atât pe fâşia de pământ-şosea (ce aparţinea Republicii Moldova) transmisă în proprietate exclusivă şi în jurisdicţia altui stat, cât şi după ea.”

Acţiunea în contencios administrativ

    Puşi de către Curtea Constituţională în faţa unei situaţii absurde, am interpelat la timpul respectiv Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, depozitarul Acordului de frontieră în original, cerând accesul la hărţile adiţionale la Acord cu toate modificările aduse frontierei de stat din 1991 până în 2001. Ministerul a refuzat să ne prezinte copii ale hărţilor adiţionale.

    Am fost nevoiţi să intentăm un proces de judecată, în contencios administrativ, dar fără nici un succes până la urmă, împotriva Ministerului Afacerilor Externe, care refuza să-ne prezinte copiile hărţilor. Nu am înţeles niciodată de ce Acordul de frontieră cu Ucraina trebuie să aibă părţi integrante secrete, inaccesibile nici măcar membrilor Legislativului care a ratificat Acordul.

Degetul pe rană. Teritoriile noastre înstrăinate

    Spuneam mai sus că, de-a lungul frontierei Republicii Moldova cu Ucraina, există 7 puncte dureroase, din care s-au rupt bucăţi ale teritoriului nostru naţional şi i-au fost transmise statului vecin, acesta şi aşa fiind marele beneficiar teritorial pe contul Basarabiei anexate de fosta URSS. Unele dintre cele 7 cazuri sunt bine cunoscute, altele deloc. Aceste 7 puncte vulnerabile, adevărate răni căşunate Republicii Moldova, sunt reflectate pe hărţile adiţionale secretizate la Acordul de frontieră cu Ucraina. În toate cele 7 puncte hărţile adiţionale secretizate indică frontiera efectivă de până în anul 2001 şi pe cea care urma să fie după. Să trecem în revistă toate cele 7 cazuri.

    În acest punct vechea frontieră administrativă dintre RSSM şi RSSU a fost modificată în 2001, fapt reflectat în hărţile secrete anexă la Acord, în sensul înstrăinării a circa 7 hectare de oglindă de apă a lacului Cuciurgan în favoarea Ucrainei. Pentru această înstrăinare partea ucraineană a insistat asupra împingerii în interiorul Republicii Moldova a punctului de pe malul lacului Cuciurgan, ceea ce asigură controlul efectiv al întregului lac de către ţara vecină. Negociatorii din partea Chişinăului au consimţit fără crâcnire. Culmea este că, post factum, un protest în legătură cu această cedare teritorială a venit din partea regimului separatist de la Tiraspol, care a declarat că nu recunoaşte modificarea frontierei şi consideră ca valabilă vechea limită administrativă dintre fosta RSSM şi fosta RSSU. Partea ucraineană a avut raţiunile ei să insiste asupra acestei cedări teritoriale, ele ţin de interesele sale economice.

    Nistrul este al cincilea fluviu în Europa, o importantă resursă de apă dulce şi o arteră acvatică navigabilă din Marea Neagră până mai sus de Soroca, ultimul port în amonte. Pe fluviul Nistru există peste 300 de insule, mai mari şi mai mici. Cea mai mare dintre ele este insula Nişaliu, cu o suprafaţă de 5 hectare, în cursul inferior al Nistrului, în dreptul localităţii Crocmaz, Ştefan Vodă. Bucla Nistrului din această regiune este numită de localnici Poloboc. Insula Nişaliu are o poziţionare şi funcţii strategice, întrucât deţinerea ei permite controlul întregii navigaţii pe Nistru. Insula este înconjurată de apele Nistrului Mare şi ale Nistrului Chior. În perioada interbelică pe insula Nişaliu a funcţionat un pichet românesc de grăniceri. În perioada ocupaţiei sovietice insula Nişaliu a făcut parte din suprafeţele gospodăriei agricole din Crocmaz. În mod indiscutabil această insulă a fost parte integrantă a RSS Moldoveneşti, iar între ziua proclamării independenţei de stat a Republicii Moldova, la 27 august 1991, şi data ratificării Acordului de frontieră cu Ucraina, la 21 iulie 2001, insula Nişaliu a fost, în afara oricărui dubiu, parte integrantă a moşiei comunei Crocmaz şi, implicit, a Republicii Moldova. Am vizitat insula în august 2001, fiind însoţit de primarul de atunci al localităţii şi de alţi câţiva localnici. Necunoscând detalii şi gravitatea trădării comise de negociatorii din partea regimului Lucinschi, dar şi din partea regimului Voronin, care a pecetluit trădarea, primarul şi localnicii îşi făceau planuri mari. Ei visau să construiască pe insula Nişaliului o zonă de agrement şi un mic port fluvial. Visele lor s-au spulberat însă de mult, întrucât ucrainenii au primit Nişaliul pe tavă.

    Cazul Palanca este cel mai cunoscut dintre cele 7. Ucraina, dorind să-şi strângă mai aproape la piept istmul sud-basarabean ataşat regiunii Odesa, a revendicat un „coridor de comunicare” între Ucraina propriu-zisă, de dincolo de Nistru, şi sudul Basarabiei istorice, de dincoace de Nistru, încorporat RSS Ucrainene de către Stalin, la cererea expresă a lui Hruşciov. Coridorul de acces cerut de ucraineni sub jurisdicţia Kievului viza un segment de 7, 77 kilometri al traseului automobilistic care parcurge teritoriul Republicii Moldova, cu o fâşie de teren adiacent, de ambele părţi ale traseului, însemnând per total o suprafaţă de peste 18 hectare. Punctul 10 al Acordului de frontieră prevede că „Părţile Contractante vor semna un Protocol adiţional la prezentul Tratat, care este partea lui integrantă şi care reglementează problemele transmiterii în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta, şi regimul lor de exploatare”. Prin sintagma „în proprietate” s-a avut în vedere transmiterea „în posesie, folosinţă şi administrare”. Presa de la Kiev are dreptate atunci când susţine că autorităţile ucrainene ar dori transmiterea definitivă a celor 7,77 kilometri de traseu, întrucât asemenea pretenţii au fost formulate în repetate rânduri şi în cadrul oficial al relaţiilor bilaterale. Coridorul revendicat de Kiev şi transmis în proprietate şi în jurisdicţie efectivă de către Chişinău străpunge Republica Moldova şi izolează, aruncând în discontinuitate, două teritorii din moşia comunei Palanca, unul care asigură accesul la limanul Nistrului, iar altul care se întinde în ultima buclă pe care o face Nistrul înainte de a se revărsa în Marea Neagră. Primul teritoriu de dincolo de „coridorul” de 7, 77 kilometri reprezintă păşunea satului Palanca, iar al doilea - importante suprafeţe agricole deţinute de ţăranii din localitate. Teritoriul Republicii Moldova rămas dincolo de coridorul cedat Ucrainei constituie peste 900 de hectare. Eventuala transmitere a celor 18 hectare de traseu şi teren adiacent în proprietatea Ucrainei va provoca, mai mult ca sigur, revolta şi protestele energice ale populaţiei.

4. Carabiber

    Carabiber (din turcă - piper negru) este o mică localitate de găgăuzi, din comuna Iserlia, raionul Basarabeasca, fostul judeţ Lăpuşna. Negociatorii ucraineni au cerut, iar cei moldoveni, reprezentând regimul Lucinschi, au acceptat să cedeze câteva hectare din moşia acestei localităţi. Teritoriul înstrăinat din trupul Republicii Moldova la Carabiber nu este traversat de trasee automobilistice, de căi ferate sau alte căi de comunicare şi nu are amplasate nici un fel de obiective militare, economice sau de alt gen. Este un teren viran, cu posibilităţi de exploatare agricolă. Tocmai de aceea cererea părţii ucrainene părea lipsită de orice raţiune. Mai mulţi experţi au constatat însă că interesul Kievului în acest punct este unul geostrategic şi militar, întrucât, prin înstrăinarea teritoriului naţional al Republicii Moldova la Carabiber, Ucraina capătă o poziţie strategică avantajoasă şi o cale de acces mai scurtă şi mai sigură spre Chişinău, dinspre sudul Basarabiei istorice, în eventualitatea teoretică a deschiderii unor operaţiuni terestre de război.

    Despre cazul Basarabeasca s-a scris şi s-a vorbit mult. Partea ucraineană a reuşit cumva să lase impresia că nu Republica Moldova ar fi păgubită teritorial, ci tocmai Kievul, căruia i s-ar fi rupt o bucată din moşia strămoşească. De fapt, păgubită se dovedeşte a fi tocmai Republica Moldova. Comisia mixtă moldo-ucraineană, convocată în câteva rânduri după ratificarea de către Parlamentul de la Chişinău şi Rada Supremă de la Kiev a Acordului de frontieră, a ajuns la strâmba înţelegere cum că Acordul ar prevedea schimburi de teritorii între Republica Moldova şi Ucraina în zonele Basarabeasca, Giurgiuleşti şi Palanca. În special Căile Ferate ale Moldovei au fost cele care au rămas păgubite. Până la urmă oraşul nostru basarabean Basarabeasca a fost, ca întindere şi proprietăţi, rupt în două şi înghesuit mai spre interiorul Republicii Moldova.

    Despre acest caz s-a scris şi s-a vorbit foarte puţin, aproape deloc. Frontiera din apropierea oraşului Vulcăneşti a fost modificată substanţial, pe o distanţă de peste 2 kilometri, cedându-i-se Ucrainei o bucată din teritoriul naţional care era traversată de gazoductul rusesc de mare presiune care parcurge Ucraina de dincolo de Nistru, apoi parţial Republica Moldova în zona raionului Căuşeni şi sudul Basarabiei istorice, continuând spre România şi ţările din peninsula Balcanică. Înstrăinarea acestei părţi a teritoriului nostru naţional, cu evidente funcţii geoeconomice, lipseşte Republica Moldova de posibilitatea încasării, pe acest segment, a taxei de tranzit pentru importantele livrări de gaze ruseşti la sud de Dunăre.

    Cazul Giurgiuleşti este, de asemenea, bine cunoscut de publicul larg de la noi. Moşia satului Giurgiuleşti, potrivit hărţilor topografice, administrative şi de alt fel, de până şi de după 1940, de până şi de după 1991, cuprindea terenuri care atingeau pe o lungime de 1,8 kilometri malul fluviului Dunărea. În timpul ocupaţiei sovietice, profitând de acest fapt, autorităţile timpului au insistat asupra denumirii de „Sovietski Dunai” pentru colhozului din localitate, iar RSSM, ca entitate riverană, a pretins la un moment dat asocierea ei la Comisia Dunării, iniţiativă, evident, curmată dur de la Moscova. Începând cu august 1991, autorităţile regiunii Odesa au procedat la demarcarea unilaterală a frontierei de stat cu Republica Moldova, împingând în interiorul teritoriului nostru naţional bornele de marcaj, astfel încât, atunci când s-a trezit Chişinăul nostru „democrat-agrar”, Republica Moldova nu mai controla efectiv decât 400 de metri din malul Dunării. Atunci Kievul a propus să-i “cedeze” Chişinăului, în semn de sacrificiu teritorial şi în schimbul celor 7, 77 kilometri de traseu de la Palanca, tocmai 100 de metri din cei 1,4 kilometri de mal dunărean pe care i-am avut până în 1991 şi puţin după. Zona Giurgiuleşti este de o importanţă strategică pentru Republica Moldova, deenclavizând-o prin deschiderea căilor de comunicare navală spre Marea Neagră şi Oceanul Planetar, dar şi spre România şi Europa Centrală şi de Nord. Totodată, această zonă contează mult în microbalanţa geopolitică şi geoeconomică a sudului Basarabiei istorice, regiune relativ subdezvoltată, dar poziţionată strategic.

    Partea ucraineană a ţintit şi revendică şi al optulea în nordul ţării, chiar şi după ratificarea Acordului de frontieră cu Republica Moldova. E vorba de zona de amplasare a hidrocentralei de la Novodnestrovsk, fost obiectiv economic sovietic, preluat succesoral de Ucraina. Zona respectivă ocupă 17 hectare din teritoriul nostru naţional. Republica Moldova a insistat asupra acordării statutului de obiectiv economic transfrontalier pentru hidrocentrală şi exploatarea ei în comun, prin calcularea cotei de participare care i-ar reveni Chişinăului şi Kievului. Ucraina insistă ca cele 17 hectare ale teritoriului nostru naţional, situate pe malul drept al Nistrului, să-i fie pur şi simplu cedate. Când spunem „cedate”, recurgem la termenul folosit de unii oficiali şi de presa ucraineană.

    După înfăţişarea acestui tablou nu prea voios, nu facem alte comentarii. Convingerea noastră este că relaţia dintre Republica Moldova şi Ucraina vecină trebuie să fie la fel de bună ca cea cu România frăţească. Dar asemenea relaţii se pot construi doar pe bază de respect reciproc. Republica Moldova nu a atentat la nici un centimetru pătrat de teritoriu ucrainean şi, în mod evident, este îndreptăţită la reciprocitate. Ca şi până acum, cheia aplanării divergenţelor şi evitării oricăror „cedări” teritoriale se află în mâna guvernării. Să vedem ce va face aceasta cu ea. Vom afla după revenirea premierului Filat de la reuniunea CSI de la Ialta.