Duplicităţi falimentare

    Recenta vizită a preşedintelui Parlamentului de la Chişinău, Dumitru Diacov, în Statele Unite ale Americii, nu a scăpat atenţiei mass-media de peste Ocean, ecouri ale comentariilor sale apărând post festum şi în ziarele de la Chişinău. Cel puţin două dintre aceste referinţe - un articol în „The Monitor” (buletin de informaţie şi analiză dedicat spaţiului postsovietic) şi o relatare a agenţiei Associated Press - vorbesc despre un mesaj ambiguu şi incoerent pe care l-a exprimat dl Diacov în America.

    Aspectul indefinit al acestor declaraţii pune sub semnul îndoielii seriozitatea angajamentului Republicii Moldova pe calea integrării europene şi a reorientării sale fundamentale către valorile occidentale. Departe de noi gândul că speakerul a produs în totalitate o impresie nefavorabilă interlocutorilor săi americani, însă comentariile critice din presă indică, semnificativ, asupra caracterului mai mult protocolar al relaţiilor Republicii Moldova cu Statele Unite. Conducătorii moldoveni n-ar trebui să se îmbete cu apă rece: dincolo de amabilităţi de circumstanţă, nu vom obţine nimic de la americani, atâta timp cât nu vom confirma sentimentele de iubire pentru Occident prin transformări autentice la noi acasă în ceea ce priveşte instaurarea statului de drept, întărirea instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului, reforma economică, adoptarea unei legislaţii convenabile privind investiţiile străine ş.a.m.d. Or, tocmai acestea sunt exigenţele pe care le înaintează Statele Unite ţărilor care doresc relaţii bune cu Washingtonul. Aceste deziderate programatice trebuie să devină realitate nu de dragul prieteniei cu americanii, ci pentru că ele compun, deocamdată, singurul model de civilizaţie care asigură libertatea şi prosperitatea fiinţei umane. Vizita preşedintelui Lucinschi la Washington de acum două luni, cu ocazia summitului NATO - un gest de inteligenţă şi de curaj politic în situaţia în care Rusia refuzase să participe la Reuniune - ne dăduse la un moment dat speranţe asupra intenţiilor Moldovei de a încheia o alianţă nu formală, ci reală cu Statele Unite, liderul incontestabil al lumii occidentale şi cea mai mare putere militară şi economică de pe glob. A urmat însă imediat referendumul proprezidenţial, a cărui sursă de inspiraţie numai de pe malurile Potomacului nu putea veni, ca să înţelegem că oficialităţile de la Chişinău preferă să opereze cu criterii diferite în politica lor internă şi externă.

    Judecând lucrurile în termenii realpolitik-ului, trebuie spus că ambiguitatea în relaţiile cu SUA este tot ce poate fi mai contraproductiv pentru Republica Moldova. Nu ştim ce consilieri de politică externă au conducătorii noştri, dar menţinerea duplicităţii în relaţiile cu Vestul reprezintă o cursă primejdioasă. La nivelul declaraţiilor, politicienii aflaţi la putere la Chişinău par să îmbrăţişeze modelul de civilizaţie occidental, însă atunci când li se cere o poziţie clară, inechivocă în probleme interne sau internaţionale, confirmată prin angajamente concrete, ei încep să se bâlbâie, zâmbetul le păleşte, aplombul obişnuit pe care îl afişează se spulberă. Ce îi face pe liderii moldoveni să-şi piardă siguranţa de sine în aceste momente? Ezitările lor în a-şi asuma până la capăt opţiunea prooccidentală sugerează angajamente mai vechi făcute celeilalte părţi. Asta se vede din felul în care încearcă ei să menajeze puterea executivă de la Moscova, guvernul şi preşedinţia rusă, în mâna căreia se află cheia rezolvării multor dileme basarabene, dând vina pe ostilitatea Dumei de Stat, dominată de comunişti. Situaţia geopolitică a Moldovei şi dependenţa ei de spaţiul economic din Est obligă fără îndoială Chişinăul la o atitudine bazată pe flexibilitate şi prudenţă în relaţiile internaţionale. Politicienii noştri însă împing această maleabilitate atât de departe încât pierd din vedere mijloacele reale de soluţionare a crizelor endemice ale statului moldovean şi distribuţia centrelor de putere. Poziţia lor de pendulare vinovată între Moscova şi Washington este, în opinia mea, de trei ori păguboasă: 1) pentru că oricum nu obţinem nimic de la ruşi; 2) pentru că nu ia deloc în calcul dificultăţile interne ale Moscovei; şi 3) pentru că subminează încrederea Occidentului faţă de Republica Moldova, şi este vorba de un capital moral pe care nu-l poţi restabili cu una, cu două. Criza iugoslavă a demonstrat celor care mai aveau oarece dubii că fără o implicare decisă a NATO şi a Statelor Unite nimic nu se poate rezolva în Europa. Să nu ne închipuim aşadar că nu ne supunem şi noi acestei reguli. Doar relaţiile strânse cu America, bazate pe sinceritate şi respectarea cuvântului dat, ne pot fortifica poziţia în faţa Moscovei şi chiar aduce mai multă stimă din partea ruşilor.

    Occidentul se va arăta mult mai dispus să ne sprijine în interesele noastre, dacă va vedea că are de a face cu un partener onest, care ştie ce vrea şi nu umblă cu şiretlicuri. Căci, pe cine încercăm să înşelăm?... Pe noi ne înşelăm! Vestul dispune de puternice pârghii de influenţă asupra Rusiei - în speţă, arma creditelor de care Moscova are atâta nevoie, dedându-se spre a le obţine la tot soiul de trucuri politico-diplomatice, unele dintre ele destul de ingenioase (şi potenţialul ei de diversiune rămâne enorm!), cum a fost cazul batalionului rus de menţinere a păcii în Bosnia, strămutat peste noapte la aeroportul din Priştina, cu singurul scop de a obţine ulterior la masa negocierilor mai multe concesii de la aliaţii occidentali.

    Republica Moldova nu-şi poate permite asemenea... numere de circ. Pentru ca mijloacele de persuasiune ale Vestului să fie puse în joc de dragul nostru, Moldova trebuie să ofere garanţii ferme, credibile, bineînţeles, atât cât se poate imagina în situaţia ei de acum. De aceea, e timpul ca puterea de la Chişinău să-şi revizuiască atitudinile de politică externă, eliminând marja de penibil pe care o etalează în mai toate ocaziile când are de a face cu lumea civilizată. Astăzi, ori intri în calculul puterilor occidentale, ori nu exişti.

Vitalie CIOBANU, FLUX, 25 iunie 1999