Pustii satele de la Mărgioară.

Copii şi bătrâni neputincioşi.

Ce se întâmplă cu neamul nostru?

Tinerii îşi caută norocul în altă parte.

Din păcate, nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă.

Vom rezista?

    Vă întreb, dragii mei cititori, pentru că de noi, de fiecare, depinde viitorul acestui popor năpăstuit.

    Nişte alegeri se apropie. Toţi, dar toţi vor să ajungă deputaţi. Se întocmesc liste enorme, fiecare partid cu cabinetul său de miniştri, cu preşedintele său, cu legile sale, multe, foarte multe antinaţionale, antilegi, antidemocratice, de grup, de gaşcă, de familie.

    Aici e totul.

    Fac politică toţi. Dar mai ales cei rataţi. Dar mai ales bezbojnicii.

    Împrumutat cuvântul, adus în Basarabia din acelaşi imperiu al satanei şi moldovenizat uşor-uşor.

    Ani în şir bezbojnicii în capul mesei au stat.

    Cinci decenii s-au puit în voie.

    Ne-au condus, ne-au îndrumat, ne-au umilit, ne-au denunţat, ne-au trimis rudele în Siberia, la urşii albi, ne-au măturat podul casei, ne-au smuls din gură limba “pentru o vorbă româneşte spusă”.

    Nu ştim, nu cunoaştem acest adevăr?

    Şi atunci? De ce le permitem vânzătorilor, cameleonilor şi rătăciţilor de neam să-şi facă hatârul? Mai mult, de ce-i votăm, de ce-i alegem deputaţi, de ce luăm apă în gură când escrocii, mai obraznici ca oricând, îşi permit să declare în faţa camerei de luat vederi: “Eu voi fi preşedinte, altul cine mai poate fi, eu şi numai eu!”.

    Să ne dumerim, e timpul, să nu fim creduli, să nu umblăm cu capul în piept şi cu mâna întinsă. Să fim purtători de nume. Să fim cei care am fost odată, poate chiar mai mult decât atât. Ci dacă nu vom fi, aleşii pe sprânceană ai câinilor spre sfâşiere ne vor arunca.

    Încearcă azi, nevrednicii, să cumpere electoratul, intelectualitatea de creaţie, în primul rând, eu nu mai recunosc uniunea scriitorilor, vine cu bănuţi în plicuri la uniune spânul, ca la milogi vine, de unde gânduri bune, harap-alb se vrea, împărat la împărăţie, scriitorii nu mai sunt cititori de gânduri, nu mai sunt scriitori?

    Anevoios drumul patimilor. Răuvoitori mai există, provocatori, vechili. Chiar aici şi chiar acum este unul, cu ochi vicleni te priveşte, altul în chip viclean râde, al treilea de mânecă te trage viclean: “Dacă ţi-ar propune preşedintele Voronin un milion de lei, nu l-ai lua?”. Vicleanul ştie că preşedintele Voronin are sfetnici, nu propune oricui, ba chiar înainte de a propune îl întreabă pe cel dăruit: “N-ai să zici nu?”… Ştie, dar te ia în derâdere, puţini sunt cei care renunţă la bani, de aici şi vânzarea-cumpărarea, vina e mai mult a celui cu mâna întinsă, cu poftele mari, nu a celui care propune. Vorba e de cinste, de moralitate, de bărbăţie.

    Ai mei, ai casei, mai în glumă, mai în serios, mi-au reproşat în repetate rânduri: “Eşti cinstit până la prostie!”. N-am crezut şi nu cred că e rău să fii cinstit, nu e deloc bine însă prost să fii, dar... ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus...

“Colegii tăi trăiesc o viaţă dublă!”. Ai mei, adică.

“Eu nu-i învinuiesc, trăiască , eu sunt altul, lăsaţi-mă în pace cu exemplele!”

“De unde ai căzut, eram o familie frumoasă până la democraţie, nu-ţi dai seama ce s-a întâmplat cu tine, eu plângeam, copiii plângeau, mama plângea, sub fereastra spitalului oamenii se rugau, aprindeau lumânări...”.

    Poate, dar am întrebat la televiziune, am întrebat la studioul “Moldova-film” – “câteva secvenţe măcar s-au păstrat?”. Mi s-a răspuns: “Noi n-am păstrat, totul a fost demagnetizat, nu avem peliculă, ca să nu intrăm în amănunte”...

    S-au păstrat, în schimb, toate luările de cuvânt ale lui Ivan Bodiul, din când în când, secvenţe, mai apar şi azi pe micul ecran... Nu căutăm vinovaţii, constatăm, corb la corb nu scoate ochii. A fost şi a rămas vremea lor, a fariseilor. La începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut îşi ascundeau crimele, ştergeau urmele, azi, Doamne, ce zile trăim, fac liste de patrioţi, care patrioţi, citez, “au stat la originea Mişcării de Renaştere Naţională, intelectuali de la I987-I991”. False listele, uşor de înţeles, unde mai pui că unii dintre aşa-zişii patrioţi au venit în Basarabia mult după… votul de blam al scriitorilor - conducerii de partid, înainte de alegerile în primul parlament moldovenesc, înainte de Marea Adunare Naţională; exista Frontul Popular de acum, au venit de la Moscova, unde-şi făceau stagiul de transfugi şi, dacă e să-i credem pe cei cu listele, “puneau baza Mişcării de Renaştere Naţională”.

    Să fim solemni, domnilor.

    Au fost cine au fost, dar n-au fost primii, n-au pus temelia casei noi, de ce le atribuim primatul? Se urmăreşte un scop, nu? Care? Or, cu desăvârşire sunt uitaţi Iurie Grecov, Ion Gheorghiţă, Leonida Lari. Iar marea luptă atunci s-a dat, era nevoie să riscăm, să nu ne umilim în faţa impostorilor, să fim bărbaţi, era nevoie să publicăm “Veşmântul fiinţei noastre”, să trezim Basarabia din somn de moarte, să o aducem la Chişinău, să punem ţara la cale.

    Vom reveni însă la ziua de azi. Îmi poate spune cineva, peste douăzeci de ani, de ce ai noştri, “patrioţii”, s-au căpătuit pe-un cap, iar luptătorii adevăraţi ori că au trecut în lumea celor drepţi, unii, ori că şi-au schilodit sufletul, dar şi trupul, riscând cu viaţa? Se mai ţin unii de un pai, dar cine-i ştie, cine-i vede, cine-i întreabă, poate au nevoie de un ajutor?

    I-am rugat pe toţi primarii democraţi, dar şi pe primul preşedinte, să mă înţeleagă, să mă ajute să-mi schimb apartamentul de la etajul al nouălea, nu-i un moft, le-am spus, este o necesitate, nu pot urca, mă înăbuş, liftul nu funcţionează, cum să stai cu mintea trează săptămâni îngregi în casă, să vezi lumea de la balcon?

    La începutul anilor nouăzeci a fost, abia venisem de la spital, ei şi? Nici Costin şi nici Urechean, dar nici primul preşedinte, n-au binevoit să fie alţii decât sunt, îi vom lăsa în plata Domnului, nu le vom pomeni de aici încolo nici numele, astfel de oameni nu pot avea remuşcări, cu pete pe conştiinţă sunt.

    De interese tot aşa să nu mai vorbim, de ajuns că citim, se întâmplă, publicaţiile chişinăuiene, mai există ziarişti fără teamă de frică, spun lucrurilor pe nume, totul se vede ca în palmă; bineînţeles, cel care vrea să vadă vede, majoritatea absolută a prostitului popor aşteaptă mură în gură, chiar dacă cineva clopotul i-ar suna la ureche, nu l-ar auzi, iar dacă l-ar auzi, n-ar înţelege “ce sărbătoare e”, or, omul nostru numai la sărbători se gândeşte, la înmormântări nu, s-a deprins cu toate relele, asta-i viaţa şi întotdeauna a fost, cum să ceri de la fiecare curaj, de moralitate ţine curajul, iar prin părţile noastre lumea stă prost, foarte prost cu moralitatea.

    Ce să mai crezi, în cine să mai crezi?

    Viaţă îngerească, trai porcesc. De mizerie adică, chinuitor.

    Există însă şi altă sintagmă în limba noastră, noroc porcesc, adică mare, cel mai mare, adică nemeritat. Şi eu zic ce zic demult: au avut noroc porcesc tare mulţi patrihoţi moldoveneşti, tare mulţi vicleni, tare mulţi impostori, tare mulţi transfugi, tare mulţi cameleoni...

    Iar vremea trece, vine... Ne ţinem locului, cei care am fost rămânem, dar cât vom rezista, nu-i uşor închis în tine să stai, mai ales pentru omul de creaţie nu-i uşor, pentru un scriitor îndeosebi. Şi atunci te vezi nevoit să apelezi la “buna omenie” a lingăilor, a escrocilor, a “sfinţilor”, a parveniţilor, a democraţilor cu ocină personală, care au reuşit să inducă în eroare o lume, “români adevăraţi”, aşteptaţi în tot spaţiul mioritic, să lumineze masele de jos, biografia să şi-o spună în faţa adunării, e una când o spun alţii şi cu totul alta e când omul din gura ta aude “fapta de eroism”, îl trec fiori, se va încăpăţâna să fie până la urmă rob al sorţii...

    Răul sloboade rădăcini. Odată şi odată te lehămeteşti de luptă deşartă, decât să fii cinstit, un gând năstruşnic te încearcă, mai bine cu trupul în biserică şi cu gândul la dracul...

    Să fie oare cu răul şi cerurile, dumnezeii?

    Ce să mai schimbi atunci? Cum să mai schimbi? Cu cine să lupţi? Escrocii de la natură sunt escroci.

    Mă alin cu înţelepciunea populară:

    - Au mai fost oameni, au trăit greu, nu sunt primul, eu trăiesc greu, ei vor muri greu… Adică strâmbii care s-au plodit ca ciupercile.

    Pentru că s-au plodit, prietenii se aleg.

    Apropo, mari prietenii prin părţile noastre n-au existat nicicând.

    Vor exista, credeţi?

    Eu nu cred.

    Venim din imperiul diavolului, să nu ne facem a uita.

    Nu putem fi alţii, pur şi simplu.

    Prietenii cu cheltuială întotdeauna s-au ţinut.

    N-au prieteni sărăntocii.

    N-au prieteni oamenii de rând, care muncesc şi tac, dincolo de muncă nu-i interesează nimic, se uită la această lume de la o parte, ce vor răzvrătiţii, se întreabă, de ce nu se astâmpără, dacă vor fi toţi boieri, cine va mai lucra pământul, de când lumea pământul e totul, să rodească an de an, să nu se pârlogească, iar la noi, în Basarabia, parcă-i un făcut, nimeni nu munceşte, dar toţi vor să aibă, nişte râsuri.

    Când zice basarabeanul “nişte râsuri”, durerea, înseamnă, se revarsă peste margini. De unde vine şi de când această împerechere de cuvinte?

    Este grea, este poate cea mai grea. O înţeleg numai oamenii pământului, intelectualul din bibliotecă o va căuta în dicţionar şi nu o va găsi pentru că nu există, există doar în limba vorbită la noi, la mărgioară, la vad, la moldovenii de dincoace de Prut.

    Au fost şi sunt moldovenii de la Mărgioară împotriva libertăţii totale. Atenţionez, totale. Or, unde e libertate până-n gât, în capul mesei minciuna stă, omul de nimic, mediocritatea agresivă. Fiecare cu rosturile sale, cu posibilităţile sale, cu ciracii săi, cu relaţiile, cu viclenia sa, am zis şi mai zic: biruitorii moldoveneşti fac ce fac şi o întorc la viclenie, viclenie de dimineaţă aşadar, viclenie toată ziua, viclenie toată noaptea, viclenie toată viaţa, e plină istoria noastră de vicleni şi de viclenii, deşi nu doar a noastră, vicleni au existat oriunde, cine a fost Cain?

    Neam după Adam moldoveanul, cu toţi pământenii, l-am auzit pe un ministru din România, protesta: ce ne mai trebuie învăţătura lui Darwin, de la Adam şi Eva ne tragem, este clar, în manuale n-au ce căuta maimuţele...

    Scriu aceste rânduri şi nu înţeleg de ce le scriu. Mă jelui unui alter ego, probabil, unui simbol, poeţii de când pământul caută simboluri şi nu le mai găsesc. Mă rog totuşi, nu la icoană, spiritului, dar... ce schimbă?

    Să mă resemnez?

    Să văd altul rostul vieţii?

    Să descoper altă Americă?

    S-ar întoarce cu spatele la mine şi puţinii cititori care mi-au mai rămas. Ţin la ei, nu vreau să-i pierd. Nu costă o para chioară scriitorul cu opere geniale şi de nimeni citite.

    Pe scurt, lumină şi dragoste lor, cititorilor. Mai mult ce le pot dărui? Sunt om mic şi sărac. Ei au bună-cuviinţă, suflet de pâine caldă au. Îi rog să fie bărbaţi, să nu umble ca banul din mână în mână, să nu se închine pântecului.

    Cu bunătatea, aşa e, mori de foame azi. Dar tot mai bine să mori de foame decât de lăcomie. Strică omenia lăcomia.

    Şi de-ar fi numai atât.

    Cain a fost lacom, şi-a omorât fratele, ce poate fi mai negru?

    Aceasta e lumea, a fost şi este, alta nu-i. Fiecare cum i-e felul.

    Ţin să răstoarne pământul proştii.

    Nici să le faci, nici să-ţi facă.

    Dacă nu le zici proşti, se supără.

    Este vremea lor.

    Este vremea ruşinii.

    Cineva, cândva, mă întreb, oare va spune adevărul adevărat despre noi, despre lupta noastră, despre jertfa noastră, despre chinurile noastre? Până acum, optsprezece ani de zile, minciuna stă în capul mesei.

    Fac trimitere şi la ‘’scriitorii moldoveneşti”. Zicea, prin anii nouăzeci, un biruitor în rang de mare şef, revoluţia noastră, au făcut-o scriitorii!

    Revoluţia lor...

    Totuşi a cui?

    Scriitorii au luminat cu lumina cea dreaptă omul pământului. Nu toţi însă. Câţiva. Se tirajează minciuna deci şi când e vorba de luptători. Convine cui? La Uniunea Scriitorilor a luat fiinţă Frontul Popular, în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Uniunea Scriitorilor s-au pornit coloanele de protestatari, în 1989; totuşi nu mai e Uniunea Scriitorilor cea care a fost, pentru că atunci nu trăia nici unul dintre noi dublu, nu râvnea nici unul dintre noi cununi de lauri, nu se credea nimenea deschizător de drumuri, azi... toţi se cred şi pe nimeni nu-i cunoaşte omul de alături, cititorul; au uitat drumul în sat, la şcoală, toţi; mai mare jalea când vezi ce-a rămas din vechiul colectiv, nu se cunosc, nu se ştiu unul pe altul oamenii de creaţie, scriitori aduşi de apă, compozitori aduşi de apă, regizori aduşi de apă, pictori aduşi de apă... S-a devalorizat noţiunea ca atare, mai bine-zis, au devalorizat-o. Poezie modernă, dramaturgie modernă, proză modernă, totul e modern şi nimic nu e bun. Nu există caractere. Nu există personalităţi. De ce? Lucruri stranii se întâmplă cu noi.

    N-am scris niciodată critică literară, nu pot, nu mă trage să scriu, tocmai de aceea aştept o istorie cinstiă, adevărată, a luptei noastre, care nu a început la sfârşitul anilor optzeci, dar mult mai înainte, or, în R.S.S. Moldovenească au existat de acum în anii şaizeci ai secolului trecut volume interzise date la cuţit, biruitorii de mai târziu, fireşte, nu vor să creadă, cum adică au existat până la noi, ar însemna că...

    Aşa e, ar însemna că au născut şi atunci, în anii de rea pomină, la Moldova oameni, s-au împotrivit şi atunci dictaturii, au protestat şi atunci împotriva fărădelegilor, au murit şi atunci frumos, în numele Patriei; banalizată de acum expresia, în numele Patriei, dar cuvântul nu se va trece, nu vom avea Patrie, cine vom fi, răul, cel mai mare, poate fi învins , Bălcescu spunea, “jertfind individul familiei, familia - patriei, patria – omenirii”.

    Totuşi, jertfind.

    Istoria, uneori, are nevoie de jertfă.

    Istoria, uneori, ne cere “pe un altar înalt să murim”.

    Numai istoria.

    Profesoara vieţii.

    Nu vom confunda jertfa cu victima.

    Se întâmplă, de victime, să fie plină ţara. De victimele celor cu pâinea şi cuţitul, de victimele stricătorilor de legi, de victimele liftei păgâne, de victimele bandelor, criminalilor, pustiei, terorii ca în anii celei mai cumplite dictaturi care ne-a sluţit credinţa şi nouă, să numai ştim ce-i sfântă icoană şi ce-i chip cioplit; oamenii de mare curaj numai, personalităţile, dacă protestau, chemau fraţii şi surorile, norodul tot, la nesupunere, la împotrivire, puţini au fost, oameni cu inimă bărbată, pentru că mai devreme sau mai târziu şi ei erau lichidaţi, cum a fost lichidat poetul Esenin, cel care negru pe alb scria la începutul anilor douăzeci, încă nu pierise dictatorul: “Segodnea mne i Lenin ne ikona”.

    Care e răul cel mai rău al dictaturii? Al oricărei dictaturi?

    A educa eu cred, a îndoctrina potrivit ideologiei partidului aflat la putere!

    După căderea imperiului sovietic, ce partide au condus Republica Moldova?

    Ce-a lăsat în urmă fiecare?

    Jale după mine, pustiu.

    S-au îngrădit în cercul lor de legi, au schimbat constituţia şi tot aşa o vor schimba până la nesfârşit. Nesăţioasă-i orişice gânganie bipedă. Creangă, năzdrăvanul, observând patima acesteia, scria, la vremea sa: “Nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului”.

    Acest cuvânt, nesăţios, bine cunoscut prin părţile noastre, au încercat poeţii să-l înmoaie, să pună în el un oftat, un dor, o lacrimă, parcă au reuşit unii, Eminescu, de-o pildă, “să ne privim nesăţios şi dulce toată viaţa”.

    Romantic visul, azi romantica repugnă, totul e afacere, alta e lumea, nici poezia poezie, nici arta artă, nici viaţa viaţă, omul e ca frunza care a fost, dar a căzut; gol cuibul, cerul gol, pustiu. Oricât de nesăţios ne-am privi, fără pâine şi la pâine umbră eşti, sumbră, vii şi te duci lihnit, s-a terminat spaţiul mioritic, practica e mai sus de toate, are nevoie de practică şi artistul chiar; la masa de scris contează măiestria şi gândul, harul.

    Pentru noi decenii în şir au gândit alţii, ba prefăceau Moldova în “ţvetuşcii sad Sovietskogo Soiuza”, ba în porumbişte, Nichita Hruşciov ne învăţa să cultivăm porumb în cuiburi în pătrat, nici o tradiţie, nici o moştenire, bătrânii se cruceau, tinerii plecau, rămâneau copiii şi femeile, robeau, îndurau foame, le măturau podul veniţii de aiurea, anul patruzeci şi şapte n-a fost singurul an greu, cu mii, zeci de mii, sute de mii de morţi, iar dacă ne aducem aminte şi de Papură-vodă, şi de ţara lui Cremene, începe din nou sufletul să te doară: ce a fost odată se va repeta neapărat, Lăcustă-vodă va învia din morţi şi tot vodă va fi, şi pentru că azi analfabeţi nu prea există, scribi care vor cânta ode “iubitului conducător” se vor găsi, cum s-au găsit după război, clasicii moldoveneşti sovietici, scrisoarea acestora – tovarăşului Stalin rămâne odată operă literară, ne caracterizează acum şi în vecii vecilor: “Stalin, scumpul nostru soare, de pe plai basarabean, îţi trimitem o scrisoare, noi, norodul moldovan”.

    Au trecut şaptezeci de ani, e mult, e puţin? Totuşi, cine-i mai ţine minte pe autorii nemuritoarelor poeme “Ţara mea”, “Pohoarnele”, “Cântarea zorilor”, “Hat în hat şi faţă-n faţă”, “Tirişpolea”, “Oraşul Răut”, “Tărăboi”, “Conducătorul omenirii”?

    Morţi ca toţi morţii.

    De aceea să ne gândim bine la ziua noastră de mâine.

    Purtăm răspundere în faţa vremii, cuvintele mari îmi zgârâie auzul, poetul care se târâie în patru labe nu e de jelit, poetul care se crede buricul pământului nu e de citit, poetul care se vrea profet nu e de ascultat, concertele de la palat organizate în cinstea scriitorilor, cu participarea acestora, cu luările lor de cuvânt îmi amintesc de serbările noastre, din copilărie, cu scene din “Lumina”, piesa lui Andrei Lupan, oamenii priveau, ascultau, clătinau din cap şi oftau: “Dacă-i minune!”.

    Minunea însă mai târziu se întâmpla. Se întorceau ţăranii de la concert, beau o cană de tulburel, cântau, femeia şi bărbatul, în doi, “Pocnind din bici”, “Mai am un singur dor”, nu “Chiriac-mămucă”, plângeau şi cântau, adormeau cu frunţile pe masă şi cu gândul la ziua de mâine, dimineaţa săreau, se clăteau pe ochi şi o luau pe jos la pădurea Crainei, coarnele se coceau, adunau coarne, treceau Nistrul, în Raşcov le vindeau, o pâine, două, trei cumpărau şi veneau acasă, ne tăiau câte o fărâmică şi era sărbătoare pentru noi.

    A fost cum a fost.

    Nu zic nimic, nu vreau să zic de Siberia, de aşa-zisa răsculăcire, nu zic nimic de preoţii care slujeau învierea în limba rusă, mai degrabă aş zice de noua nomenclatură, imorală e, ocină personală din cuibuşorul nostru de dor a făcut. Fură cei de sus, fură cei de jos. De unde plopi fără soţ? Nici o tradiţie, nici un predecesor. O doină veche nu mai auzi în sat, o romanţă plânsă la vioară. Altă muzică, nouă, scriu şi compozitorii de acum. Fără melodie, fără poezie, nu mai e nici folclorul folclor. Dar nici că nu poate fi inima de mucegai, e respingătoare.

    Se zbat cei care gândesc şi cu inima. Este unicul nostru mare drept. Noaptea casa mea de acasă mi se arată vraişte, abandonată la vad, pe mine am necaz, dar şi pe voi, fraţii, surorile mele, chiar să nu avem mândrie de neam, chiar să aşteptăm ani în şir mană cerească, chiar să nu ştim ce-i cu noi, străini ca toţi străinii să ne uităm unii la alţii? Să ne înveţe bezbojnicii a ne face cruce?

    Mă gândesc şi la uniunea scriitorilor cea de azi. În fiecare an se acordă nişte premii, celei mai bune cărţi, celui mai citit scriitor, celui mai productiv, celui mai iubit... Totuşi, cine-i alege? Ei pe sine se propun? Ei pe sine se aleg? Ei prezintă cărţile, să le răsfoiască juriul, nu? Ci dacă nu le-ar prezenta, n-ar fi mari, n-ar mai fi buni, n-ar mai fi iubiţi?

    Din păcate, cartea, bună, rea, nu se mai cumpără. Din păcate, oamenii de creaţie, poeţii printre ei, luptători nu mai sunt, cetăţeni nu mai sunt, nici moldoveni, nici români, modernişti, postmodernişti, păşunişti, textieri, atât, vine valul, trece valul, tună şi-i adună.

Eram odată, altădată oamenii lui Dumnezeu.

Purtam şi nume, copii de la o mamă.

Ne adunam grămăjoară la bine şi la greu.

Am ajuns de ocară, gloată infamă.

Plâng afară, la scară, dis-de-dimineaţă,

copii, bătrâni - vinovaţi fără vină în fond.

Ale lor, odraslele bezbojnicilor, se răsfaţă.

Nu-i tot un afront?

Vorbim cu străinii limba lor păsărească.

Măcar o iotă de-am înţelege. De unde şi când!

Înfrânţi – mă-nconvoi, te-nconvoi.

Cine să mai trăiască,

În ţară moldovenească,

Înstrăinat de cuvânt?

Am avut un altar. L-am pierdut. Nu vă pasă?

Am avut un trecut, l-am băut cu alai.

Am vândut moştenirea, nici casă, nici masă,

nici Patrie nu mai avem, nici un bai.

Pe oamenii buni temerile-i rod, gândurile-i râmă.

Inima-i doare, dar în găoace nu se ascund.

Ei ştiu: cât mai au un izvor, o cişmea, o fântână,

o gură de rai, cea din minte, nu se vor da la fund.

Le-a fost, le-a rămas doina sfântă, balada.

Le-a fost, le-a rămas, hora, scut le-a rămas.

Mai au şi bătrâni, lângă mama se ţin, lângă tata,

cei care-au muncit toată viaţa fără răgaz.

Cine blestemă, unde-i nevrednicul, munca?

Muncind lăstărim, slobozim rădăcini în pământ.

La târg să te duci şi să cumperi cireşe cu punga?

Pai să fii? Să te dai după vânt?

Să nu mai cunoaştem deloc, eu şi voi, îndurarea?

Pe sub sprâncene se uită la mine aceiaşi compătimitori

care-aprindeau lumânări, când îmi pierea răsuflarea,

dis-de-dimineaţă se rugau, părinţi şi feciori.

Au rămas, ieri şi azi, miloşi, omenoşi,

ce nu le convine tidevelor goale,

de ce râd pe seama lor, bezbojncii ticăloşi?

Săracă ţară de jale!

Când a fost, dacă a fost, lumea curată?

Eu nu cred că a fost, creadă cine vrea.

Vine uşor năpasta, ca să nu treacă niciodată.

Şi nu mai caută vinovatul nimenea.

Mi s-a urât de atâta făţărnicie:

mă bucur, te bucuri, una parcă am fi,

dar abia mă întorc şi pustia te înpustie,

cu lumea toată şi pe mine m-ai prăpădi.

Cum să-i împac aş vrea,

pe toţi, dar pe toţi?

Răi, buni, pe inimă mi-aş călca.

Vremurile, de ce să ne tăvălugească, iloţi?

Nepoţi, strănepoţi, vom avea?

De la facerea lumii, de când pământul,

suflet să pună-n cuvinte poeţilor datu-li-i,

preoţi să fie, să-l apropie pe Tatăl-Sfântul,

să-L înveşnicească în cânturi,

devremi şi târzii.

    Ai noştri, poeţii basarabeni, cai verzi de pe pereţi scriu, pentru cine? Au uitat drumul în sat, la oameni, la copilărie. Ori că nu mai au pe nimeni acolo, ori că nu-şi mai pot privi în ochi rudele, consângenii. Nu compar ziua de azi cu cea de ieri, regret însă că nu s-a ales nimic din jertfa noastră comună.

În Republica Moldova dictatura e în toi.

În Republica Moldova foametea e în toi.

În Republica Moldova “colectivizarea“ e în toi.

În Republica Molova Pavlic Morozov e în cinste.

În Republica Moldova nu există oameni de ne-înlocuit.

În Republica Moldova nu există criteriul valorii.

În Republica Moldova nu există simţul moral.

    Mari şi tari, toţi. Genii, toţi. Artişti, toţi. Scriitori, toţi. Compozitori, toţi. Chiar dacă în sat, la Duda, la şcoală, nici învăţătorii, nici elevii, zece ani în şir, n-au prea auzit de ei.

    Atâta jale în Basarabia!

    Oameni bătrâni, cu chipul lui Dumnezeu, nici la biserică de acum nu ajung, în poartă, la fântână, la izvor se lasă în genunchi, semnul crucii îşi fac şi mor, cu lacrimi în ochi, soarta vitregă le-a fost, Dumnezeu să-i ierte.

    Copiii nu ştiu mângâierea părinţilor, singuri cresc, părăsiţi, pe nume nu le mai spune nimeni.

    Mormintele cine să le sape, bărbaţi foarte puţini au rămas...

    Care este locul intelectualului, azi? A scriitorului, mai întâi!

    Pâinea să fie totul?

    Ce rost mai au “operele” noastre atunci?

    Spectacolele teatrelor noastre ce rost au?

    Scriem pentru “neagra străinătate”?

    Cântăm pentru Europa, ca în Europa?

    De ce nu ca la Sadâc?

    Globalizarea, se face, una e cu cosmopolitizarea de altădată.

    Bătrânul Voievod, apropo, ne povăţuia, la vremea sa:

    - Durerile, necazurile, lacrimile să vă înfrăţească, copii ai unei mame să fiţi, ai Moldovei, să nu umblaţi de-ai nimănui prin lume, să nu părăsiţi casa de acasă, totdeauna să veniţi la pragul părintesc, ţara cu pieptul se apără, de liftă şi de necredincioşi...

    Dragii mei copământeni, dispare, se pierde neamul moldovenilor de viţă, trec, rar, dar mai trec, se întâmplă, prin satele basarabene, erau odată frumoase, ca şi cele ale muntenilor, ale georgienilor, ne mândream cu vinurile noastre moi, se mândreau cu vinurile lor şi ei, ne mândream cu horele noastre noi, se mândreau cu dansurile lor ei, cum se face, că azi Basarabia părăginită e, cumpără pământurile noastre veniţii de aiurea, cu ce vom rămânea, dacă vom vinde străinilor moşia strămoşească? Voievodul Ştefan, la Nistru, zidurile cetăţii Tighina a ridicat, Petru Rareş - zidurile cetăţii Soroca; cetăţile cu gânduri bune se făceau altădată, mureau aici, dar nu cedau altarul hoardelor de la răsărit moldovenii.

    Câtă apă a curs pe Nistru la vale?

    Ca şi cum nu ar mai fi râul casei părinteşti vadul.

    Nici Preşedintele Republicii Moldova nu-l poate trece, acasă, la Corjova, nu se poate duce.

    Eu mă îngrozesc.

    Ce înseamnă prieten şi ce înseamnă duşman atunci?

    Rezolvăm de optsprezece ani diferendul transnistrean.

    Oamenii politici îl rezolvă, poeţii nu, dar eu sunt de la Nistru, eu ştiu foarte bine ce înseamnă dincolo şi dincoace, soarta ne-a dat să luptăm din tată în fiu pentru drepturile noastre, când nu vom mai lupta, slugi la dârloagă vom fi, nu cred că undeva, cineva moare de dorul slugăriei.

    Stăpâni să fim la noi acasă, mai mult nimic nu doreşte moldoveanul basarabean, omul simplu, crescătorul de pâine, învăţătorul, medicul, scriitorul.

    Să nu fim răi, să nu ne duşmănim, nu-i a bună când se duşmănesc fraţii.

    Alte gânduri nu mă frământă azi, cum să împac lumea, cum să o alin cu o vorbă, cu un cântec, ce să scriu, cum să scriu, toate au fost, în aceşti optsprezece ani, banalizate ca şi cum. Omul, mi-e teamă, nu mai crede în nimic, şi dacă-i aşa, de ce se mai zbate poetul, cu cine să facă legământ?

Oricum, eu mă zbat.

Sunt şi eu ca tine, frate-meu cel drept,

n-aştept răul, vine fără să-l aştept.

Sunt şi eu ca tine, frate-meu cel bun,

plâng şi mi-e ruşine, rugăciunea-mi spun.

Creadă cum i-e felul omul de export.

Eu nu fac apelul în pustiul mort.

Eu plătesc de două secole tribut,

moldovean la Nistru şi român la Prut.

Nu ne mai adună Soarele cel Mare,

casa de acasă, cel mai vechi temei.

Şi mi-e dor, mi-e tare dor de-o sărbătoare,

şi mi-e dor, mi-e tare dor de toţi ai mei.

Sunt şi eu ca tine, frate-meu cel scump,

şi irump odată, măcar să irump.

Cât să mori, pe urma să învii şi nici

să nu ştie nimeni că trăieşti aici!

Sunt şi eu ca tine, frate-meu cel drag,

vremea trece, vine, eu rămân în prag,

nu mă pun în poară cu nebunii, ţin

focu-n vatră, unde să mă duc, străin?

Cine te aşteaptă, unde te aşteaptă?

Unde-i raiul, unde-i ţara cu minuni?

Şi mi-e dor, mi-e tare dor de-o lume dreaptă,

şi mi-e dor, mi-e tare dor de oameni buni.

    Este domeniul slujitorilor culturii dorul, adică şi al meu e, nu-mi poate spune cineva, nimenea, că râvnesc alte sfere, alte spaţii. La masa de scris numai Cel de Sus mă poate lumina cu lumina cea dreaptă, atotvăzătorul; vremea cenzorilor a trecut, lăsaţi-mă în pace cu poveţele şi îndrumările, cu declaraţiile şi apelurile voastre.

Nu v-aţi săturat să tot faceţi tumbe prin glod, voi, luptătorilor?

Nu v-aţi săturat de atâta minciună, voi, patrihoţilor?

Nu v-aţi săturat de atâta piedestal, voi, apostolii neamului?

Nu v-aţi săturat de atâta aducere aminte, voi, ex-miniştrilor, ex-deputaţilor, ex-profesorilor?

Apără-ne, Doamne, de cel viclean.

Apără-ne, Doamne, de cel fără inimă.

Apără-ne, Doamne, de cel spân şi de cel roşcat.

De dracul alb, apără-ne Doamne.

Cel viclean cu ură vicleneşte, râde...

Nu de mine şi de tine: câte

gânduri negre are nătărăul, răul,

zac, bolnavi de brâncă, jertfa şi călăul.

Dracul alb de negru nu se mai alege.

Care-i mai integru, dar mai făr-de-lege?

Nici un hor de îngeri şi nici o litanie.

Antihrişti, bezbojnici, vreme de pierzanie.

    Ceva, aş vrea şi mă dumeresc anume ce este putred în Danemarca. Nu mai este nici poezia poezie, nici muzica muzică, nici teatrul artă complexă, nici politica politică, dacă o fac aduşii de apă, indivizii cu cetăţenie dublă, tare-i doare pe ei că moldoveanul pâine de saţ n-are. Ei au, toţi ai lor au, paşaport aici, paşaport acolo, casă cu trei etaje aici, casa la bloc, în centrul urbei, acolo, se uită la tine ca la un milog, ca la nimeni, îi doare-n cot că tu nu poţi respira, aer nu-ţi ajunge, stai unde stai, mana pământului nu se împarte la toţi, cine s-a sculat mai dimineaţă - a dovedit, a fost prezent la banchetul biruitorilor, cine şi-a căutat de sănătate, să nu tulbure apele...

Tulbur apele aşadar.

Spun lucrurilor pe nume.

Nu ştiu eu că pe cel strâmb numai mormântul dacă-l îndreaptă?

Oricum, ce rost mai are scrisul fără poziţie?

Lămuriţi-mă, cine poate.

Artă pentru artă azi?

Literatură fără mesaj?

Teatru nou? “Războiul sexelor”?

Aşa concep arta în Europa, toţi?

N-au decât. Eu cred că arta e cu totul altceva.

Eu cred că artistul, când creează, stă de vorbă cu Dumnezeu.

Spune cuvântul ca la o rugă, să exprime adevărul.

Omul, părintele şi copilul, de adevărul adevărat are nevoie.

Şi învăţător, şi luptător, şi preot, şi vrăciuitor, înger păzitor va fi poetul.

Numai atunci când va fi, vom putea spune că ne-am făcut, ne-am îndeplinit datoria.

Fug de cuvinte mari, dar unde să fugi?

Sunt ale noastre toate, din bătrâni vin; să nu le ţipăm, să nu le banalizăm, să nu le vânturăm pe vânt.

Să punem în ele suflet, mesaj uman, dor, lacrimă.

Pentru că ne adresăm şi divinităţii.

    Pentru că scrisul, totuşi, nu e logos, nu e discursul înaripat al unui Don-Quijote; mărturisim când scriem, e şi taină scrisul înseamnă; ne adresăm şi cerurilor, e şi rugăciune înseamnă; ne preschimbăm, ne purificăm, e şi atitudine morală înseamnă.

Dar... Morala unei cărţi arareori cineva o va urma.

Scriem conştienţi de valoarea noastră.

N-ar avea scrisul rost, altfel de-ar fi.

    Şi iar mă întorc la gândul meu de început: să lăsăm politica pe seama politicienilor; noi, scriitorii, tare multe avem de făcut, să ne apropiem, să încercam, de sufletul bun la toate, are copii omul de alături, să crească mari cu poemele noastre, cu poveţele noastre, cu îndemnurile noastre, cu dorurile noastre, de mici să ştie ce e bine şi ce e rău, ce e libertate şi ce e robie, ce e casa părintească şi ce e puiul cucului, ce e mamă bună şi mamă vitregă, ce e cântec de leagăn şi cântec de pierzanie...

    Democrat, liberal, tânăr, bătrân, cât să rămâi troiţă la răscruce, cu-o mână către Răsărit şi alta către Apus? Furată mereu, trădată moşia ne-a fost şi este. Când a avut Basarabia parte de conducători deştepţi? Mi se poate spune că nu au nimic întrebările mele cu scrisul. Voi răspunde cu toată certitudinea: adevărata libertate întâi şi întâi intelectualul, omul de creaţie o simte, voi face trimitere desigur la marii clasici, la Russo, de exemplu, copământeanul nostru, acuzat cândva că “tulbură orânduiala” şi surghiunit la mănăstirea Soveja, unde a descoperit, cercetătorii literari susţin, “Mioriţa... Nu, domnilor, aceasta nu-i politică, eu zic de trecut ca să mă pot opri la ziua de azi, cu gândul la ziua de mâine. Statul are datoria de a susţine spiritual, dar şi moral, valorile, ele fiind forţa motrice a transformărilor din societate.

    Aşadar, valorile. Nu mediocritatea agresivă, de care cultura, arta niciodată nu au dus lipsă. Azi, în această clipă, nu se integrează parcă în Europa strâmbătorii de legi şi datini? Şi nu tot ei ne aduc parcă, din Europa, răul cel mai rău? Homosexualitatea cum ar fi, stupefiantele, antiliteratura? Mai devreme sau mai târziu, încep să mă tem, Basarabia ar putea fi ruinată, oamenii prefăcuţi în gângănii bipede, toţi ca unul dependenţi de droguri.

Unde-i conştiinţa mereu trează a purtătorului de nume?

Unde-i vigilenţa criticului literar, sever şi principial?

Unde-s dăruiţii cu har, rostul cărora e să lumineze, să îndrume?

Învăţătorii, profesorii, academicienii nu mai au de acum plai natal?

Unde-s luptătorii bărbaţi, curaţi, cu inima de pâine?

Unde-i tineretul cel ca brădetul, cu sufletul neatrofiat?

Zidirea, fără jertfe, se va dărâma ca mâine.

Nu vă doare? Atât de rău îmi pare. Popor îngenuncheat.

Eu nu mă implic, desfac braţele martirii neamului larg.

Unul câte unul se duc, pleacă, unde-i aşteaptă, alei,

câinii cu colacii în coadă, aport fac,

numai şi numai pentru ei.

    Arta şi literatura au ajuns aici şi acum la cheremul spiritelor mici. Să nu mai avem patrimoniu cultural?

    Optsprezece ani în şir guvernele provizorii moldoveneşti ca şi cum s-ar împăca, rătăcite, cu toate năpastele degradante care bântuie palma de pământ dintre două ape. Structurile vechi au fost lichidate, ce am adus în loc? Teatrul academic nu mai este, dar unde-i teatrul european? Uniunile de creaţie nu mai sunt “îndrumate” de instructori, politruci. Unde-i literatura mare, adevărată, muzica dumnezeiască pe care puterea de altădată nu o înţelegea şi nu o admitea?