În ediţia de vinerea trecută a „Jurnalului de Chişinău” iese la rampă un personaj care timp de un deceniu şi jumătate a cam lipsit din viaţa publică şi care iată acum „a decis să revină în politică”, candidând pe lista Partidului Liberal al lui Mihai Ghimpu. Individul este nimeni altul decât Ion Hadârcă, care, fiind întrebat de mâzgălitorii de hârtie de la Jurnal dacă „este posibil un nou 4 aprilie 2005 după 5 aprilie 2009”, dă următorul răspuns: „N-ar fi de dorit. Cine credea că în 2005 va fi o asemenea lovitură de teatru? Nu credea nimeni, dar a fost. Nu este exclus ca să fie implantate clone, dar în ceea ce priveşte, cel puţin, lista liberalilor, unde sunt şi eu, am impresia că s-a făcut tot posibilul ca să fie evitate asemenea surprize”. Am fost mai mult decât mirat că Hadârcă, care până mai ieri a tăcut chitic, nu a scos niciun cuvânt nici în 2002, când zeci de mii de oameni au ieşit în stradă în apărarea Limbii Române şi Istoriei Românilor, şi nici în 2003, când alte zeci de mii au respins Planul Kozak, încât poetaşul lăsa impresia că s-a transformat într-o necuvântătoare, ca acum să-l aud şi pe el înfierând PPCD de pe poziţiile coloanei a cincea a Moscovei.

Hadârcă pune semnul egalităţii între românşi nazist

    De fapt, dacă stai să priveşti mai atent biografia acestui individ, constaţi că înainte de a fi „mare poet şi mare patriot român”, Hadârcă a fost un slujitor devotat al regimului de ocupaţie sovietic. În 1974, la vârsta de 27 de ani, el devine membru al PCUS şi face o carieră strălucită în organele de partid comunist, astfel că doar după 10 ani acesta ajunge secretar al organizaţiei de partid (bineînţeles comunist, nu liberal) a Uniunii Scriitorilor, funcţie pe care a deţinut-o din 1985 până prin 1990. Ce credeţi că a făcut Ion Hadârcă în această perioadă în rândurile PCUS – disidenţă politică românească? Ba bine că nu, el a fost un complice slugarnic al regimului totalitar, care, pentru avantajele materiale de nomenclaturist, a promovat fervent ideologia bolşevică, anticreştină şi antiromânească. În poezia „Baciul mieilor chirilici” Hadârcă a cântat scrisul ocupanţilor ruşi, impus de aceştia în locul alfabetului latin. Chipul eroului sovietic Hadârcă l-a glorificat în poemul „Boris Glavan”, pentru care a şi fost răsplătit de către stăpânirea bolşevică de atunci cu premiul Komsomolului „Boris Glavan”. Totuşi, tema predilectă a tânărului poet comunist este glorificarea „Moldovei comuniste” şi „eliberarea”. Care eliberare? „Eliberarea” Basarabiei de sub ocupaţia româno-fascistă în urma invadării Basarabiei de către Armata Roşie în iunie 1940. Iată un fragment din poezia care aşa şi se numeşte, „Eliberarea”, publicată în 1985 în placheta „Darul Vorbirii”:

„Pe-acest pământ
Ce-n mare cinste
Mult timp au stat cioclii şi popii,
prin satele care-şi jucau barbar
pe zori de zi fetia,
prin soloneţe, slobozii,
pe măguri şi-n hârtoape –
oriunde-ai mai înfipt un plug
şi-ai slobozit o brazdă –
dar peste tot, pe ape verzi,
pe iezături, pe luturi,
s-au fost sfârşitu ce-a fost hâd
şi spân şi plin de smârdă
prin sacrificii nelumeşti,
sisifice osârdii,
de-au fost înscăunată-n neam
şi-n conştiinţa lumii
E L I B E R A R E A –
sfânt cuvânt,
veciei spus anume”.

    Deci, până la „eliberare”, „pe acest pământ au fost în mare cinste cioclii şi popii”, până la „eliberare” „satele îşi jucau barbar fetia” (insalubră şi alogică expresie, căci „fetie” înseamnă feciorie, virginitate, neprihănire, iar în limbajul argotic mai poate însemna organul sexual feminin, oricum satele nu au cum să-şi joace, şi mai ales barbar, fetia). După „eliberarea” sovietică însă s-a sfârşit „cea fost hâd şi spân, şi plin de smârdă”.

Darul vorbirii spurcate a poetului bolşevic Ion Hadârcă

    Tot în aceeaşi culegere găsim o altă poezie, care se numeşte „Cireşar”. De ce „Cireşar”? Pentru că aşa mai este numită în popor luna iunie. De ce iunie? Pentru că la 28 iunie 1940 Moldova a fost „eliberată” de glorioasa Armată Sovietică („prin sacrificii nelumeşti, prin sisifice osârdii”, vorba poetului comunist). Dar de sub cine a fost eliberată Moldova? Ion Hadârcă ne spune foarte clar: „de sub gheara corbului naţist”. Fiţi atenţi, acest patriot de carton nu se referă la pretinsa eliberare din 1944, atunci când sovieticii luptau cu fasciştii, ci la cea din 28 iunie 1940, când trupele naziştilor germani nu se aflau pe teritoriul actualei Republici Moldova. Cine atunci erau naziştii, tovarăşe Ivan Dimitriecivi Gadârca, în poezia matale, nu cumva chiar românii, pentru că Basarabia a fost „eliberată” de sub administraţia română? Aşadar, în tinereţea sa comunistă, „marele patriot român Ion Hadârcă”, care acum face reproşuri PPCD-ului legate de „4 aprilie”, prelua în opera sa poetică bolşevizată, ticăloasa etichetare lansată de serviciile propagandistice sovietice la adresa poporului nostru potrivit căreia termenul „român” este echivalent cu cel de „nazist” sau „fascist”.

    Să amintim că tot „Cireşar” se numea şi un ciclu de emisiuni făcut la televiziunea moldovenească de atunci, în care Hadârcă era prezentator, iar poeţii slugarnici, care serveau în mod mârşav ocupantul, glorificau crima stalinistă de ocupare a teritoriilor noastre, act urmat de întreaga tragedie a românilor din stânga Prutului.

    Rămânând la aceeaşi culegere de versuri „Darul Vorbirii”, mai corect ar fi DARUL VORBIRII SPURCATE A LUI HADÂRCĂ, vom mai menţiona poezia „Aud Moldova”. Iată ultima strofă a acestei poezii:

„Astfel aud în codrii mei,     pe Nistru,
Cum se deşteaptă-n pânze şi furtuni
Pământul meu – Moldova comunistă –
Ca oamenii ca pâinile de buni”.
Uniunea Sovietică, patria lui Hadârcă

    În cuvântul înainte pe care îl semnează la culegerea de poezii „Lut ars” („Literatura artistică”, 1984), marele „fondator” al mişcării de renaştere naţională, aşa cum ni-l prezintă astăzi liberalii, le spunea tuturor care este şi ce este patria sa: „Patria mea, Uniunea Sovietică, este Leagănul de pace, oblăduit cu cel mai mare cumpăt şi înţelepciune însutită. Zic însutit, fiindcă deasupra-i veghează sfatul omenos a o sută de popoare”.

    Culmea slugărniciei şi a nemerniciei lui Hadârcă este însă o altă operă scrisă de cel care acum vrea să se prezinte drept mare luptător cu comunismul. Este poemul „Acest carnet comsomolist”.

    Înainte de alegerile locale din 2007, actualul primar general de Chişinău, vicepreşedinte al Partidului Liberal, Dorin Chirtoacă, făcea următoarea afirmaţie: „Avem câteva criterii în cadrul PL: fără nomenclaturişti, fără cei care au colaborat cu structurile sovietice de ocupaţie şi fără cei care au făcut alianţă cu comuniştii”. Să înţelegem că între timp liberalii lui Ghimpu (Chirtoacă) au renunţat la aceste criterii, să înţelegem că Hadârcă nu a fost un nomenclaturist, unul care a colaborat cu structurile sovietice de ocupaţie?

    Nu mai puţin interesantă şi la fel de dezonorantă este şi activitatea lui Ion Hadârcă de după 1990, atunci când dintr-un carierist sovietic acesta se transformă într-un reprezentant al noii birocraţii a tânărului stat Republica Moldova, din poet bolşevic devine mare poet şi tribun naţionalist, rămânând însă ca şi în perioada sovietică un profitor egoist, laş şi lipsit de caracter. Aşa cum era moda timpului cunoscut ca PERESTROIKA, când unele personaje dintre oamenii de cultură erau plasaţi în fruntea mişcărilor populare pentru a le ţine sub controlul partidului unic şi a le tempera, în anii 1989-1990 Hadârcă îmbina calitatea de secretar al organizaţiei comuniste de la Uniunea Scriitorilor cu cea de preşedinte al Frontului Popular al Moldovei. Ce fel de lider al mişcării de eliberare naţională era acesta dacă în anul 1990 el îndemna tinerii să intre în rândurile Comsomolului şi ale Partidului Comunist? Evident, unul dedublat, făţarnic şi lipsit de orice integritate morală.

    Printre gesturile care îi arată complicitatea lui Hadârcă cu Partidul Comunist şi, în special, cu noul prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, Petru Lucinschi, care l-a înlocuit în funcţie pe Simion Grossu în urma plenarei din 17 noiembrie 1989, aceasta constituindu-se, de fapt, într-o operaţiune a KGB-ului de înlăturare a vechii gărzi de pe timpurile lui Brejnev cu adepţii lui Gorbaciov, este şi trucul făcut de acesta la mitingul electoral organizat de Frontul Popular la 11 februarie 1990 în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Mitingul avea drept scop promovarea candidaţilor FPM în viitorul Parlament, aceştia confruntându-se în circumscripţii cu exponenţii Partidului Comunist. Când mitingul era în toi, la un moment dat la tribuna lui Lenin, care încă trona deasupra pieţei, apar braţ la braţ preşedintele Frontului Popular, Ion Hadârcă, şi prim-secretarul Partidului Comunist, Petru Lucinschi. Colegii i-au reproşat lui Hadârcă imediat acest gest. Însă secretarul de partid de la Uniunea Scriitorilor, care era concomitent şi preşedinte al FPM, ales la una din şedinţele Sfatului acestei organizaţii, se ţinea ţanţoş şi pretindea că de ce adică să nu fie şi Lucinschi, că şi el e „de-al nostru”. Aici Hadârcă a fost sincer, ambii erau de-ai lor, de-ai sovieticilor. La un moment dat, mulţimea, zărindu-l pe Lucinschi la tribună, a şi început să scandeze: „Lucinschi şi poporul, Lucinschi şi poporul!” Atunci Iurie Roşca a ieşit la tribună şi a spus următoare. „Ne bucurăm că dl Lucinschi ne-a onorat cu prezenţa, dar avem şi noi o rugăminte. Întrucât a fost prezentată în faţa participanţilor la miting lista candidaţilor FPM la alegerile parlamentare, iar televiziunea a filmat întreaga acţiune, îl rugăm să dispună ca în reportajul care va fi pus pe post să fie inclus neapărat şi acest fragment în care să fie mediatizate aceste nume. Sunteţi de acord?” Mulţimea aproba zgomotos propunerea lui Roşca. Acesta a continuat: „Iar dacă diseară nu va fi pus pe post fragmentul în care să fie prezentată lista noastră electorală, atunci cum vom scanda?” Şi mulţimea s-a declanşat: „Jos Lucinschi, jos Lucinschi!”. Masca zâmbăreaţă dispăruse de pe faţa lui Lucinschi, aceasta se crispă, Hadârcă s-a pierdut cu firea. Şi în câteva clipe cei doi comunişti au şi dispărut din piaţă.

    Amintim că Ion Hadârcă a fost ales preşedinte al Frontului Popular din Moldova la congresul doi al acestei formaţiuni, care s-a ţinut la 30 iunie - 1 iulie 1990 la Palatul Naţional. În acel moment, la aceeaşi funcţie au mai aspirat Nicolae Costin şi Gheorghe Ghimpu. Participanţii la acel congres îşi amintesc bine cum în dimineaţa zilei de 30 iunie Ion Hadârcă, care urma să deschidă lucrările acestui for, la care se adunaseră peste două mii de delegaţi, şi să prezinte şi raportul de bază, a venit cu întârziere, a apărut la tribună derutat, speriat şi a bâiguit ceva incoerent de a lăsat lumea nedumerită de starea lui confuză. Până la urmă, delegaţii au trecut peste deruta stranie a acestuia şi Hadârcă a fost ales în fruntea Frontului Popular din Moldova. Dar în toamna aceluiaşi an el apăruse la un miting organizat în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi, nitam-nisam, spre surprinderea tuturora, de la cei mai apropiaţi colaboratori din conducerea FPM, până la simplii participanţi, anunţă mulţimea că el îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al Frontului Popular din Moldova, deoarece – atenţie! – funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului este incompatibilă cu cea de preşedinte al FPM. Cine l-a determinat pe Hadârcă să facă acest gest laş şi de ce, putem doar să ghicim. Cert este, însă, că poetul bolşevic era şantajabil şi răspundea unor comandamente date pe căi nevăzute. Prin forţarea lui de a se retrage subit din fruntea Frontului Popular, funcţie care oricum pentru el era una decorativă, el neavând nici o contribuţie practică la activitatea concretă a formaţiunii, inamicii din umbră ai mişcării de eliberare naţională au ţintit slăbirea ei. Ajuns deputat în Legislativ pe spinarea zecilor şi sutelor de mii de militanţi ai Frontului Popular, Hadârcă îşi trădează colegii şi se ascunde cu coada între picioare în Parlament, unde a stat chitic preţ de trei ani cât a durat mandatul acestuia.

Poetul comunist Ion Hadârcăşi liberalii

    Acelaşi Hadârcă a mai făcut un gest ticălos de mare răsunet în 1993. La un moment dat, spre surprinderea opiniei publice, patru deputaţi din conducerea Parlamentului, Alexandru Moşanu, preşedinte, Ion Hadârcă, vicepreşedinte, Vasile Nedelciuc, preşedinte al Comisiei de Politică Externă, şi Valeriu Matei, preşedinte al Comisiei pentru Mass-Media, şi-au dat demisia din funcţii. Această demisie suspectă a fost anunţată la o conferinţă de presă, din care lumea aşa şi nu a înţeles de ce cei patru deputaţi, promovaţi cu atâta greu de militanţii Frontului Popular în forul Legislativ, au dat bir cu fugiţii. Un lucru este cert. Tuspatru conspiratorii erau şantajabili şi au fost constrânşi să plece. Deputaţii acelei legislaturi ţin minte bine cum unii ca Mihai Ghimpu, alături de cei patru trădători, făcea pe coridoare lobby pentru instalarea lui Petru Lucinschi în fruntea Parlamentului. Dezertorii din mişcarea de eliberare naţională, profitorii care au confiscat victoriile acestei mişcări, nomenclaturiştii noului val, au făcut loc şi chiar au votat pentru alegerea lui Lucinschi în fruntea primului Parlament. Laşitatea şi nimicnicia celor patru le-au îngropat pentru totdeauna orice umbră de onorabilitate. Anume din cauza lor tot în 1993, sub conducerea aceluiaşi Lucinschi, a fost reînregistrat Partidul Comunist. Iar, ca urmare directă a demisiei trădătoare a celor patru, în câteva luni, în primăvara anului 1994, la putere ajunge Partidul Democrat Agrar, o grupare procomunistă, prorusă, care a distrus realizările mişcării democratice, ratificând documentul de încorporare în CSI a ţării noastre.

    Însă nemernicia celor patru provocatori şi spărgători ai unităţii mişcării democratice nu se reduce doar la acel episod. Astfel, la 9 aprilie 1993, în sala Palatului Naţional, cei patru, Moşanu, Hadârcă, Nedelciuc şi Matei, secondaţi de Nicolae Dabija şi alţi „fruntaşi ai vieţii publice”, creează aşa-numitul Congres al Intelectualităţii, declarat iniţial cu perfidie drept organizaţie obştească care nu ar urmări scopuri politice, ci culturale, spirituale etc. De fapt, serviciile secrete dominate de ruşi, controlând o parte de intelectuali care au fost obedienţi regimului sovietic, au pus la cale scindarea Frontului Popular din Moldova şi distrugerea lui. Conspiratorii au pornit acest proiect politic încercând să submineze structurile teritoriale ale FPM prin atragerea oamenilor din filiale în noua formaţiune. Iar în calitate de „agenţi de influenţă”, de somităţi de serviciu, care erau prezentaţi drept mari personalităţi politice, erau scoşi la rampă aceeaşi scriitori, care până mai ieri pupau ocupantul în partea dorsală, iar mai apoi au fost infiltraţi în mişcarea democratică pentru a o manipula din interior. Operaţiunea anti-PPCD de atunci seamănă, de altfel, ca două picături de apă, cu acţiunile de azi ale aşa-zisului Partid Liberal, condus de M. Ghimpu, şi cu cele ale Partidului Liberal-Democrat al lui Filat. Şi unii, şi alţii, caută să-şi construiască filialele teritoriale prin atragerea şi coruperea membrilor PPCD. Ca şi în cazul proiectului „Congresul Intelectualităţii” din 1993, PL şi PLDM de azi sunt conduse de acelaşi vulpoi bătrân, vechiul intrigant şi jucător al ruşilor în Moldova, Petru Lucinschi, cu toată legiunea lui de KGB-işti. Amintim că aşa-zisul Congres al Intelectualităţii s-a transformat apoi prin fuziunea cu câteva grupări politice pitice în Congresul Democrat Unit, apoi, la alegerile din 1994, acesta a mers în bloc cu alte efemeride politice în blocul electoral de o singură folosinţă „Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor” cu toată caracuda politică strânsă laolaltă. De altfel, antieroul nostru, numitul Hadârcă, a mai apucat un mandat şi în Parlamentul anilor 1994-1998, unde a stat mut ca o necuvântătoare, nu a scos nici o vorbuliţă. Singura lui delectare în acel Parlament era să colecteze perle lingvistice năstruşnice, pe care le slobozea cu duiumul capul agrarienilor, Dumitru Moţpan, şi alţi politicaştri de duzină ai acelor timpuri. Aşadar, cariera ruşinoasă de om fricos şi fără nici o urmă de caracter a continuat. Vorba aia, în ţara orbilor, cel cu un ochi e împărat.

    În treacăt fie spus, tuspatru fugarii din fruntea Parlamentului în 1993, aceşti jalnici faliţi politic şi moral, fără nici o relevanţă în literatură sau ştiinţă, dar cu ifose de mari cărturari, sunt reactivaţi cu regularitate şi puşi să latre contra Partidului Popular Creştin Democrat pe la „Literatura şi Arta” sau „Vocea Basarabiei” ori de câte ori sunt somaţi din umbră să o facă.

    Dar nici aici poetul proletcultist şi lustruitorul de funduri comuniste Hadârcă nu şi-a încheiat greţoasa prezenţă în viaţa publică. După ce Petru Lucinschi a ajuns, în 1996, în funcţia de preşedinte al republicii, insalubrul şi umilul slugoi al străinilor, Hadârcă, acest om hâd la suflet cu mască de copil inocent, ajunge să fie numit prin decret prezidenţial, alături de alţi lingăi, membru al Consiliului Prezidenţial, un fel de gaşcă de onoare a capului lichelelor naţionale, Luchinschi. Deci, tot pe lângă putere, tot la treucă, dar cu papion la gât şi cu mănuşi albe de lacheu. Ce mai, un porc cu pretenţii de domn!

    Dar iată că această pocitanie de om, ajuns la vârsta pensionării, moartea publică a căruia s-a produs de mai multe ori, această stafie a vremurilor sovietice, acest versificator de doi bani, acest trubadur al ocupanţilor, care ne-au schingiuit şi deportat părinţii şi bunicii, acest mort ambulant al vieţii publice din ultimele trei decenii, este astăzi îmbălsămat, uns cu toate alifiile, scos de la naftalină şi prezentat ca marfă nouă pe piaţa liberală. Morminte date cu var, ca să ne amintim, Doamne iartă-mă, cum îi numea pe făţarnici Mântuitorul.

    Aşadar, bătrânul şi senilul Mihai Ghimpu, cu primitivismu-i prost camuflat, zice-se că l-a pus pe listă pe Hadârcă nu doar pentru că a primit ordin de la Lucinschi, care îl patronează, şi de la Anatol Stati, care îl finanţează. Se mai spune că M. Ghimpu l-a pus pe Chirtoacă primul pe listă ca să se ascundă în dosul nepotului, iar alături de el să se tupileze, tot în spatele tânărului primar, personaje expirate şi urât mirositoare ca Anatol Şalaru şi I. Hadârcă. Iar pe Hadârcă, Ghimpu l-ar fi pus şi pentru simplul respect al analfabetului faţă de unul care ştie alfabetul până la capăt.

    Mare comedie, oameni buni. „Tânăra speranţă” a politicii moldoveneşti Dorin Chirtoacă are misiunea să care în spate în viitorul Parlament o liotă de rataţi politici, de bunici şi unchi aflaţi în pragul pensionării, dar atinşi demult de senilitate.

    P.S.: „Au de Patrie, virtute nu vorbeşte liberalul/ de ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?” (M. Eminescu)

(Va urma)