Capitolul X

Ucraina şi Rusia: istoria şi imaginea istoriei

    O conferinţă ştiinţifică cu acest titlu a avut loc la Moscova în zilele de 3-5 aprilie 2008, la Institutul pentru Europa al Academiei Ruse de Ştiinţe. În final a avut loc o masă rotundă pe tema „Intelectualitatea ucraineană şi cea rusă în prezent: perspectivele şi dificultăţile dialogului”, care s-a desfăşurat la Centrul cultural al Ucrainei, situat în centrul Moscovei, pe strada Arbatul Vechi.

    Conferinţa a atras atenţia nu numai a specialiştilor, ci şi a publicului larg. Ea a fost deschisă de directorul Institutului pentru Europa, N. Şmelev, la prima sesiune a participat şi vicepreşedintele Dumei de Stat, precum şi diplomaţi ai Ambasadei Ucrainei în Federaţia Rusă. Stenograma conferinţei va fi prezentată pe adresa de Internet a Centrului de ucrainistică şi belarusistică al Universităţii de Stat din Moscova (www.hist.msu.ru/Labs/UkrBel). Mulţi specialişti vor găsi în aceasta consideraţii şi concluzii interesante. Pentru publicul larg sunt deosebit de interesante două teme. Una dintre acestea (despre poporul comun rus) era invizibilă, dar prezentă în multe dintre referate. Cea de a doua temă a fost prezentată într-o sesiune specială, la care a fost invitată şi televiziunea primului canal rus (materialul respectiv urma să fie transmis pe post, după cum ni s-a spus, pe 8 aprilie). La această sesiune a fost vorba despre foametea din anii 1932-1933 din URSS.

    Înainte de a prezenta cele două teme, este util să prezentăm caracterul conferinţei şi participanţii la aceasta.

    În Ucraina, istoria naţională se dezvoltă intens, de mai bine de două decenii. În întreaga lume sporeşte numărul oamenilor de ştiinţă, care sunt atraşi de trecutul celui mai mare stat european ca teritoriu (cu excepţia a două ţări euroasiatice: Rusia şi Turcia). Şi numai în Rusia istoria Ucrainei aproape că nu a stârnit nici un interes. Mai exact să spunem aşa: această istorie, practic, nu este separată de trecutul rusesc.

    Situaţia a început să se schimbe abia în ultimii ani. Şi-a sporit simţitor activitatea Centrul de ucrainistică şi belarusistică de la Facultatea de istorie a Universităţii de Stat din Moscova, condus de tânărul şi dinamicul om de ştiinţă al şcolii apusene M. Dmitriev. Au apărut primele lucrări fundamentale privind istoria Ucrainei în secţia ţărilor de est a Institutului de slavistică al Academiei Ruse de Ştiinţe. În februarie 2008 a fost creat Centrul de cercetări ucrainene la Institutul pentru Europa al Academiei Ruse de Ştiinţe. Aceste instituţii au organizat conferinţa menţionată „Ucraina şi Rusia: istoria şi imaginea istoriei”. Participanţii ucraineni la conferinţă au fost selecţionaţi după criterii proprii de către profesorul Dmitriev. Despre modul în care au fost aleşi participanţii ruşi nu pot să mă pronunţ, dar printre aceştia nu au fost oameni întâmplători.

    Organizatorii au pus în faţa participanţilor drept sarcină principală analiza modului în care în istoriografia contemporană, în publicistica modernă şi în mijloacele de informare în masă se tratează acele aspecte ale trecutului Ucrainei şi Rusiei în care a existat o împletire a sorţii istorice. Din programul conferinţei a reieşit în mod clar intenţia organizatorilor de a trata problemele litigioase ale istoriei relaţiilor ruso-ucrainene şi de a contribui la elaborarea unei analize critice a stereotipurilor trecutului, care au dus la formarea unei neîncrederi reciproce şi chiar a unei adversităţi în opinia publică din cele două ţări. După cum se poate aprecia din modul de abordare a problemelor în cadrul fiecărei sesiuni (temele referatelor lor au fost formulate de raportorii înşişi), în centrul atenţiei era nu atât istoria în sine (trecutul, aşa cum a fost „în realitate”), dar şi memoria istorică actuală a opiniei publice ruseşti şi ucrainene. Un asemenea mod de abordare i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să scoată în evidenţă factorii care au produs deformări sau o imagine mai mult sau mai puţin adecvată a istoriei celor două ţări în conştiinţa societăţi.

TEMA POPORULUI COMUN RUS (FORMAT DIN RUŞI, UCRAINENI ŞI BELARUŞI)

    Pot să formulez următoarea observaţie, care îmi vine în minte chiar la o examinare fugară a modului de tratare a problemelor puse în faţa conferinţei. Profesorul M. Dmitriev, care a creat programul conferinţei şi a condus-o cu mână forte (datorită programului încărcat un asemenea mod de conducere era necesar), şi-a propus sieşi şi celorlalţi o anumită temă, considerată de importanţă majoră. Aceasta consta în clarificarea caracterului şi dinamicii conştiinţei naţionale formate (după părerea sa) a ucrainenilor, belaruşilor şi ruşilor în Evul mediu şi în epoca modernă. El era interesat în mod deosebit de legităţile formării culturii ucrainene, velicoruse şi comune ruseşti în secolele XIX-XX. Conferinţa despre care vorbim este nemaiîntâlnită în ultimul sfert de secol prin amploarea problemelor propuse şi numărul de participanţi. După cum am putut să mă conving, tema poporului comun rus nu a fost susţinută cu insistenţă, deoarece M. Dmitriev a pus capăt cu hotărâre intervenţiei colaboratorului Institutului ţărilor Comunităţii Statelor Independente. Dar această temă a avut totuşi o pondere considerabilă. Ce fel de temă este aceasta?

    Rezultă că, în locul concepţiei unităţii tuturor slavilor, care constituia instrumentul diplomatic al Rusiei dinainte de revoluţie, precum şi în locul concepţiei inventate în vremurile sovietice despre vechea naţionalitate unică rusă (care era efectivă atât timp cât Rusia, Ucraina şi Belarus făceau parte din acelaşi stat), a apărut concepţia poporului comun rus, care se compune din ruşi, ucraineni şi belaruşi. Aici nu avem de a face cu nimic nou, deoarece aceasta era o parte componentă a concepţiei unităţii tuturor slavilor, atât că acum velicoruşii au devenit ruşi, iar maloruşii ucraineni.

    În cuvântarea la deschiderea conferinţei (citez nu din memorie, ci după textul difuzat participanţilor) M. Dmitriev nu s-a dezis direct de concepţia vechii naţionalităţi comune ruseşti, ci a făcut numai următoarea remarcă: discuţia dacă populaţia statului din Kyiv sau din Novgorod era ucraineană, rusă sau belarusă, şi-a pierdut de mult orice sens. După părerea acestuia, continuitatea etnică dintre statele din Kyiv sau Novgorod şi cnezatele ruseşti ulterioare - aceasta nu reprezintă o continuitate a populaţiei slave, care pe întreg teritoriul s-a amestecat cu grupuri neslave, ci o continuitate a memoriei istorice şi, parţial, a numelui „etnic”.

    Caracterul tras de păr al concepţiei sovietice din trecut privind vechea naţionalitate rusă a fost revelat de Dmitriev în modul următor: nici noi şi nici urmaşii noştri nu avem surse pentru aprecieri exacte privind rădăcinile etnice şi naţionale ale Europei de Est în secolele XII-XV. De aceea, după cum rezultă din această afirmaţie, n-are sens să se caute ceea ce apriori este imposibil de găsit.

    Dar după părerea lui merită să se fundamenteze o ideologie orientată spre viitor a poporului comun rus.

    Eu sunt de altă părere. Colaborarea istoricilor din cele două ţări şi bunele relaţii dintre cele două popoare trebuie dezvoltate şi intensificate în orice mod posibil, acest lucru este indiscutabil. De aceeaşi părere au fost toţi participanţii la masa rotundă. Dar este vorba despre relaţiile dintre două popoare şi nu în cadrul unui popor comun rus”. În prezent nu există o asemenea forţă care să transforme poporul ucrainean, care posedă o statalitate proprie, într-o masă etnică difuză. Nu există o asemenea forţă, deşi există situaţii care alimentează speranţele privind apariţia în viitor a poporului comun rus. Dar la noi încă nu s-a maturizat naţiunea politică în sensul modern al cuvântului.

    În trecutul nu prea îndepărtat, o asemenea forţă a existat. În ultimele etape ale existenţei URSS aceasta încerca să includă poporul ucrainean într-o „nouă comunitate istorică”, care era denumită poporul sovietic. Iar în perioada stalinistă pentru lichidarea statalităţii naţionale ucrainene s-a folosit o gamă întreagă de represiuni. Printre acestea se numără şi teroarea prin înfometare. Despre măsura în care conducerea stalinistă de la Kremlin a reuşit sau nu să rezolve misiunea pe care şi-a propus-o, s-a vorbit la sesiunea specială a conferinţei ştiinţifice.