Cum se întâmpla să spun şi în unul din articolele precedente – suntem un popor de oameni curioşi. Vrem să ştim tot ce se întâmplă, unde şi mai ales cu cine. În aceste condiţii mă surprinde faptul că nu suntem curioşi de nişte fapte care ne privesc direct. Suntem indiferenţi şi închidem ochii la nişte lucruri elementare care ne înconjoară şi cu care ne confruntăm zi de zi. Preferăm să închidem ochii şi să intrăm în starea de ignoranţă atât de “specifică” neamului nostru.
Problema e că suntem în această stare de hibernare de ani buni! Poate ar fi cazul să ne trezim şi să începem să fim atenţi la detaliile care ni se par uzuale.
Un cap de început ar fi domeniile care pe mulţi o să-i facă să nu mai citească acest articol – istoria şi cultura naţională. Şi mă întreb: de ce basarabeanul român e sătul deja de aceste tematici? Au fost amintite prea des fără să fie urmate de fapte concrete măreţe? Sau poate suntem preocupaţi prea mult să ne câştigăm pâinea şi ne gândim că istoria se scrie şi singură, iar cultura mai poate aştepta, că oricum nu avem bani de bilete la teatru?
Din fericire, cei care au făcut istorie până la noi nu erau la fel de indiferenţi. Aveau acel viermişor în suflet care nu te lasă să dormi, să mănânci până nu faci ceea ce ştii că e bine. Nişte oameni care aveau şi ei preocupările lor cotidiene, cu siguranţă altele decât noi, dar care aveau timp să lupte pentru neam, pentru viitorul copiilor lor.
La 27 martie 1918 (pare demult, dar nu este), generaţia bunicilor şi străbunicilor noştri a înfăptuit Unirea cu România! Nu “alipirea” venită în urma unei “ruperi” de Rusia ţaristă, dar Unirea! Această dată a fost urmată de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, despre care mulţi am învăţat la şcoală, dacă am avut norocul acesta. Eveniment măreţ! Aşa a şi fost - asta ne arată documentele istorice.
Valentin Mândâcanu ne aminteşte în anul 1988 în eseul “Veşmântul fiinţei noastre” de gravitatea situaţiei de la începutul secolului care i-a şi îndemnat pe străbuni să întreprindă acţiuni concrete: ”După evenimentele din 1917, moldovenii din partea stângă a Nistrului au început să se plângă într-un glas că nu-şi cunosc limba. Citez din ”Plugarul roşu” de la începutul anilor 20: “Noi, moldovenii, şî trebui sî-nvăţăm limba noasrî, fiindcî o ştim tari rău, ori n-o ştim îndestul”. Ce s-a schimbat de atunci? Valuri de istorie, un război, deportări, încă un război, foamete, şi iarăşi valuri de istorie. Şi astăzi suntem din nou de unde au plecat străbunii noştri.
După cum spuneam, Basarabia a fost prima care a vrut acasă. Ea a ajutat Ţara Românească să renască din propria-i cenuşă. Aşa era actul de la acea vreme cu vorba oamenilor de atunci.
Aceasta a fost prima scânteie, primul pas după care au urmat faptele indicate în mai multe documente istorice.
Pregătirea Marii Adunări Naţionale Constituante de la Alba-Iulia s-a făcut într-un timp relativ scurt. Anunţând popoarelor lumii voinţa şi hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea ,,din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea!”. În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care ,,spera şi aştepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci “.
Convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia spunea: ,,Această adunare este chemată să hotărască asupra sorţii neamului românesc şi să exprime voinţa nestrămutată a naţiunii române, care pretinde sus şi tare unirea naţională “.
Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante a naţiunii unite din Transilvania, Comitetul organizatoric adresează următorul apel: ,,Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, şi pe toţi cei care au început şi lucrat la realizarea Visului de veacuri, pe care noi, cei de azi, îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.
Iată rezoluţia Unirii citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”
La ora 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.
Şi s-a făcut Unire! ca urmare a “voinţei nestrămutate a naţiunii româneşti” printre care erau şi românii basarabeni.
La 90 de ani după, istoria şi-a lăsat amprenta asupra societăţii noastre. Astăzi avem alte “voinţe”, e şi normal. Poate gândim altfel, poate nu mai suntem la fel de patrioţi, poate credem că în viaţă nu ai ceea ce vrei, dar ce ţi-e scris. Dar, v-aţi întrebat oare dacă toate ce ni se întâmplă ne sunt “scrise”? Iar ceea ce este “scris” tot de om este înfăptuit, aşa cum se întâmpla şi pe timpuri. Aşa cum se întâmplă şi acum! Nu uitaţi de evenimentele care ne reprezintă. Haideţi să ne aducem aminte de unde venim şi să hotărâm singuri încotro ne îndreptăm.