În acest context, publicaţia FLUX vă propune spre lecturare o carte publicată recent în limba română, care dezvăluie drama pe care a trăit-o poporul ucrainean în acei ani de grea cumpănă. Cartea se intitulează „De ce urmărea să ne distrugă? Stalin şi Holodomorul ucrainean” şi a fost scrisă de profesorul ucrainean Stanislav Kulciţki (tradusă în limba română de Tiberius Puiu), a văzut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe din Ucraina la Editura Grupului Ucrainean de presă S.R.L.– Kyiv 2008. Lucrarea conţine o serie de articole pe care autorul le-a publicat în ziarul ucrainean „Deni” şi reprezintă o memorie istorică care transmite cititorilor durerea pe care au trăit-o ucrainenii în urma tragediei provocată de tirania totalitarismului stalinist.

    Ziarul FLUX continuă să publice câte un capitol din această carte, astfel încât, atât ucrainenii din Republica Moldova, care reprezintă cea mai mare minoritate etnică, dar şi toţi cei interesaţi să cunoască mai îndeaproape adevărul privind una dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX. Dacă aţi trăit situaţii similare sau cunoaşteţi persoane care au trecut prin chinurile foametei, nu ezitaţi să ne scrieţi pe adresa redacţiei noastre. Scrisoarea dvs. va fi publicată alături de capitolele cărţii pe care dorim să vă o aducem la cunoştinţă.

De ce a fost posibilă teroarea prin Holodomor?

    În arsenalul Kremlinului s-a aflat o gamă largă de măsuri de forţă, care se foloseau pentru construcţia comunistă. Printre acestea erau represiunile individuale, care, din când în când, căpătau caracter de masă, „deschiaburirea” stratului înstărit al ţăranilor proprietari şi chiar a sărăcimii ţărăneşti, dacă aceasta nu era de acord cu colectivizarea, teroarea prin foame sub forma colectărilor, deportarea unor mase mari de populaţie după criterii sociale sau naţionale, „epurări” ale partidului de stat de elementele care gândeau altfel decât prevedea linia partidului şi alte măsuri asemănătoare.

    Folosind teroarea de masă ca metodă de conducere a statului, conducătorii Kremlinului nu ţineau seama de pierderile de vieţi omeneşti, chiar în cazurile când acestea intrau în noţiunea de genocid definită în dreptul internaţional. În aceasta constă secretul genocidului sovietic, de neconceput pentru observatorii din Occident, care nu semăna deloc cu genocidul faţă de evrei, de exemplu.

    Pot apărea pretenţii pentru completarea conţinutului noţiunii de genocid, care a fost elaborată şi aprobată de Organizaţia Naţiunilor Unite cu participarea reprezentanţilor regimului stalinist. Dar foametea din anii 1932-1933 din Uniunea Sovietică, care a avut loc pe teritoriul RSS Ucrainene şi în districtul Kuban al ţinutului Caucazului de Nord, trecută sub tăcere până în anul 1987, corespunde chiar şi cu definiţia incompletă a genocidului, existentă în prezent în dreptul internaţional.

    Ar fi o naivitate încercările de a căuta în arhivele cele mai secrete recunoaşteri sincere din partea persoanelor direct participante la organizarea foametei-genocid. De fapt, acestea nici nu sunt necesare. Recunoaşterea sinceră era „regina dovezilor” numai în jurisprudenţa aplicată de Stalin şi Vâşinski.

    Teroarea prin foamete a fost posibilă într-un stat unde se crea o orânduire social-economică ce nu putea să apară pe cale naturală. O asemenea orânduire artificială nu corespundea intereselor majorităţii covârşitoare a populaţiei şi de aceea putea să apară numai prin folosirea forţei. Acolo unde există forţă, există şi teroare.

    Teroarea prin foamete aplicată la limita anilor 1932-1933 în Ucraina nu era prima. Foametea din anul 1921 a împiedicat continuarea luptei detaşamentelor de ţărani ale lui Nestor Marino cu bolşevicii. Tocmai foametea, care se apropia, a devenit un fel de cămaşă de forţă pentru liniştirea ţăranilor, care, începând din anul 1917, se răsculau împotriva oricărei puteri. Când Kremlinul a constatat această legitate, puterea sovietică a început să lupte cu „banditismul chiaburilor” în guberniile sudice atinse de foamete ale Ucrainei, ca urmare a colectărilor forţate.

    Pentru a înţelege situaţia din Ucraina din toamna şi iarna anului 1932, precum şi modul în care a reacţionat la aceasta cârmaciul de la Kremlin, aceasta trebuie, în primul rând, comparată cu situaţia din iarna-primăvara anului 1930.

    În martie 1930, intensificarea mişcărilor ţărăneşti împotriva kolhozurilor, mai ales în districtele de graniţă ale Ucrainei, l-a îngrijorat într-atâta pe Stalin, încât el a renunţat la comunizarea gospodăriilor ţărăneşti (după cum a făcut şi Lenin în 1919 şi tot în legătură cu răscoalele în masă din Ucraina). Kremlinul a lăsat în „statul-comună” o insuliţă de proprietate individuală sub forma unei proprietăţi „private” a ţăranilor: locul de lângă casă. Colectivizarea agriculturii sub formă de arteluri a fost declarată o acţiune absolut benevolă. Cursul anterior de „socializare” forţată a proprietăţii ţărăneşti a fost identificat ca fiind o „deviere stângistă” a organelor locale ale puterii.

    La începutul anului 1932, situaţia în Ucraina părea incomparabil mai gravă. Urmare a metodelor aplicate de colectare forţată din recolta anului 1931, ţăranii ucraineni au rămas fără grâne. În cursul primei jumătăţi a anului au pierit de foame circa 140-150 mii ţăranii. Aceştia au pierit din cauză că li s-au luat toate grânele – principalul aliment de hrană. Au pierit aceia pe care lotul de lângă casă nu putea să-i hrănească după ce li s-au luat toate grânele. La fel au pierit ţăranii un an după aceea, adică în prima jumătate a anului 1933, în regiunea Volgăi şi în toate districtele din ţinutul Caucazului de Nord, în afară de Kuban. În Kuban şi RSS Ucraineană, în prima jumătate a anului 1933 era deja o altă situaţie – Holodomorul.

    O informaţie care ar trebui să pună oamenii pe gânduri: puterea sovietică în prima jumătate a anului 1932 nu i-a înfometat pe ucraineni, pentru că erau ucraineni, ci i-a înfometat pe ţărani, pentru că erau ţărani. Guvernul a cumpărat cereale din străinătate, ceea ce nu făcuse niciodată mai înainte, pentru a ajuta cu seminţe şi grâne de producţie zeci de raioane agricole ale Ucrainei. Evident, acestea au salvat nu atât vieţile ţăranilor, cât recolta anului 1932.

    Dar speranţa în această recoltă nu s-a adeverit. Colectările de grâne au eşuat, iar posibilităţile statului de a asigura aprovizionarea centralizată prin cartele s-au redus simţitor. În situaţia creată, Stalin a trimis comisii speciale de colectare a grânelor în principalele regiuni producătoare de cereale.

    Ca urmare a preluării silite a grânelor şi a eliminării din aprovizionarea prin cartele a multor categorii de populaţie, în ţară a izbucnit foametea şi odată cu aceasta o criză politică. Aceasta nu putea fi ascunsă prin comunicatele bombastice din ziare privind punerea în funcţiune a hidrocentralei de pe Nipru – Dneproghes – şi a altor noi construcţii ale primului plan cincinal. Despre faptul că statul totalitar sovietic a privat populaţia nu numai de libertăţile politice, dar şi de proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie împreună cu libera iniţiativă, scrie în toate manualele. Nu se subliniază însă consecinţa directă a lipsei acestor libertăţi: obligaţia statului de a hrăni populaţia în fiecare zi.

    În loc de a lua măsuri pentru a uşura situaţia populaţiei înfometate din RSS Ucraineană şi Kuban (la fel cum făcuse în prima jumătate a anului 1932), Kremlinul a efectuat confiscarea proviziilor de alimente care nu erau cereale, deci o teroare prin foamete.

    Represiunile sovietice aveau întotdeauna un caracter de avertizare. Stalin nu aştepta, până când situaţia nefavorabilă s-ar fi acutizat, pentru a reacţiona abia atunci. Prin lovituri preventive au fost nimiciţi sau izolaţi aceia care puteau să profite de criză pentru a termina cu „dictatura proletariatului”, care se concentra în mâinile oligarhilor de la Kremlin. Ce ameninţare reprezentau pentru Kremlin RSS Ucraineană şi Kubanul, adică Ucraina?

    Există obiceiul de a examina evenimentele din perioada dintre cele două războaie mondiale din punctul de vedere al concepţiilor care s-au format mai târziu, abia în perioada de după război. În afara factorului obişnuit, care ţine de aberaţia concepţiei istorice şi poate fi definit prin noţiunea de „prezentism” (adică influenţa epocii în care trăieşte cercetătorul asupra analizei făcute de acesta despre epocile precedente), un asemenea obicei se explică şi prin stabilitatea regimului politic. Acel regim, pe care l-a format V. Lenin la câteva luni după lovitura de stat din octombrie 1917, nu s-a schimbat în mod real până la reforma constituţională a lui M. Gorbaciov. Totuşi, trebuie introduse două corective în două chestiuni, care au legătură cu problema examinată. Prima se referă la ponderea politică a lui I. Stalin, iar cea de-a doua - la funcţionarea Uniunii Sovietice ca stat multinaţional de timp imperiu.

    Stalin a ajuns să deţină singur puterea după o luptă aspră şi îndelungată (din anul 1922 până în 1928) în interiorul Biroului Politic al CC al PC (b) US. Din anul 1929, el avea o influenţă decisivă asupra adoptării unor decizii de stat de mare importanţă, dar încă nu devenise acel dictator pe care l-a reţinut memoria colectivă. În anii 1929-1932, soarta grupării politice conduse de Stalin atârna de un fir de păr. Criza politico-economică, provocată de ritmul ultrarapid al industrializării, putea în orice moment să se acutizeze în asemenea măsură, încât apăruse ameninţarea de înlăturare a grupării staliniste de la putere. Conducătorul avea ce pierde, dar acum se ştie că acesta nu se oprea în faţa crimelor de cea mai mare amploare, care ar fi contribuit la consolidarea puterii sale. Transformarea lui Stalin din dictator formal în dictator de fapt a avut loc tocmai ca urmare a Holodomorului şi a Marii Terori. Această împrejurare trebuie luată în considerare pentru a determina motivele acţiunilor secretarului general în situaţia de criză a anilor 1932-1933.

    Cea de a doua împrejurare, care a influenţat decizia Kremlinului de a folosi împotriva Ucrainei o asemenea armă, cum ar fi teroarea prin foamete sub forma colectărilor de cereale, era legată de natura duală a Uniunii Sovietice. Pe de o parte, aceasta era o federaţie a unor state unionale, fiecare din acestea având dreptul la secesiune (la ieşire din federaţie), care era prevăzut în constituţia proprie, în constituţia unională. Federaţia statelor unionale s-a transformat într-un stat unitar al „dictaturii proletariatului”, croit conform dictaturii Kremlinului. Criza în conducerea partidului a distrus câmpul de forţă în care erau menţinute republicile unionale în cadrul federaţiei.

    Oamenii sunt obişnuiţi cu o asemenea Uniune Sovietică, cum aceasta a devenit după Holodomor şi Marea Teroare. Aceasta era un stat unitar, în care menţionarea dreptului constituţional la secesiune din partea oricui era considerată o trădarea de patrie şi se pedepsea cu execuţia sau cu termenul maxim de închisoare (precedentul disidentului ucrainean Levko Lukianenko). În acest caz, prin oameni se înţeleg oamenii sovietici, începând cu conducătorii de rang superior. Când, ca urmare a reformei constituţionale a lui M. Gorbaciov, câmpul de forţă al dictaturii Partidului Comunist a dispărut şi fiecare republică unională a dobândit posibilitatea de a ieşi din imperiul creat „prin foc şi sabie”, aproape toţi conducătorii au rămas în capitalele lor, limitându-se la declaraţii privind suveranitatea de stat. Toţi aceşti conducători de republici aduceau aminte de puii născuţi în cuşcă, şi nu aveau curajul să zboare atunci când s-a deschis uşa cuştii. Situaţia a fost zdruncinată numai de puciul unor conducători de nivel superior ai statului unional, care au rămas fără treabă după semnarea noului tratat unional.

    Cum era Uniunea Sovietică înainte de Holodomor şi de Marea Teroare? Trebuie să se recunoască faptul că era o federaţie falsă, în care Kremlinul punea oamenii săi în fruntea republicilor. Aceşti oameni erau obişnuiţi să se supună unei discipline de fier a partidului. Dar aceştia nu uitau de necesităţile propriilor republici, care erau pentru ei ţări reunite în jurul Kremlinului, nu uitau nici drepturile lor constituţionale. În corespondenţa sa cu Stalin chiar şi L. Kaganovici numea Ucraina ca fiind o ţară.

    Îndeosebi, „cu obrăznicie” s-au comportat conducătorii acelei ramuri ale partidului constituit unitar, PC (b) US, ramură care se numea Partidul Comunist (bolşevic) al Ucrainei. Aceştia au obţinut ca Biroul Comitetului Central al PC (b) al Ucrainei să se numească Birou Politic, iar primul secretar al CC – secretar general (acest lucru a continuat până în anul 1934). Aceştia cereau în mod constant Kremlinului alipirea la RSS Ucraineană a raioanelor limitrofe ale Federaţiei Ruse cu populaţie preponderent ucraineană. O insistenţă deosebită manifestau şi în legătură cu regiunea Kuban, desfăşurînd în acea perioadă o intensă activitate în sensul ucrainizării organelor puterii din ţinutul Kuban, a instituţiilor de învăţământ, a mijloacelor de informare în masă. Politica oficială de indigenizare, pe care Kremlinul a început să o efectueze după formarea Uniunii Sovietice, în scopul implantării organelor puterii sovietice în republicile naţionale, a fost transformată de aceştia într-o politică de derusificare, iar în RSS Ucraineană ruşii au început să fie, în mod serios, consideraţi o minoritate naţională.

    Ce se mai poate adăuga la cele de mai sus? Probabil faptul că, chiar şi fără ţinutul Kuban, RSS Ucraineană era cea mai puternică republică naţională. Potenţialul economic şi uman era egal cu potenţialul tuturor celorlalte republici, luate împreună, fără RSFSR. Se mai poate adăuga faptul că poporul ucrainean cu 12-15 ani până la Holodomor a avut o statalitate naţională proprie, iar Kremlinul a putut să o înlocuiască cu una sovietică numai după trei „marşuri eliberatoare”. Avea importanţă şi faptul că RSS Ucraineană avea frontieră comună cu ţări europene, iar în Polonia exista o enclavă ucraineană de 8 milioane de cetăţeni care aştepta doborârea puterii bolşevice şi unirea cu Marea Ucraină.

    Stalin avea într-adevăr motive pentru a aplica o lovitură preventivă asupra cetăţenilor Ucrainei şi Kubanului în situaţia de criză din anii 1932-1933. În august 1932, Stalin, într-o scrisoare adresată lui Kaganovici, pe atunci conducător al Ucrainei sovietice, îşi exprima profunda indignare pentru faptul că zeci de comitete de partid din regiunile Kyiv şi Dnepropetrovsk au avut curajul să declare că planul de colectări este nereal. În legătură ce aceasta, Stalin arăta: „Dacă nu ne apucăm acum să îndreptăm situaţia din Ucraina, putem pierde Ucraina. Aveţi în vedere că Pilsudski (conducătorul Poloniei) nu doarme, iar agentura lui în Ucraina este de multe ori mai puternică decât crede Redens (Stanislav Redens - preşedintele GPU al RSS Ucrainene din august 1932 până în februarie 1933) sau Kosior. Aveţi, de asemenea, în vedere că în Partidul Comunist Ucrainean (500.00 mii de membri – ha, ha!) se află destule (da, destule!) elemente putrede, adepţi conştienţi şi inconştienţi ai lui Petliura şi, în sfârşit, agenţi direcţi ai lui Pilsudski. Imediat ce lucrurile vor merge mai prost, aceste elemente nu vor întârzia să deschidă un front în interiorul (şi în exteriorul) partidului, împotriva partidului. Cel mai prost lucru este că cercurile conducătoare din Ucraina nu-şi dau seama de aceasta. Lucrurile nu mai pot continua în acest mod”.