În aceeaşi zi, în capitala Ucrainei va avea loc Forumul-recviem internaţional cu participarea şefilor de stat din mai multe ţări, preşedinţilor de parlamente, premierilor, delegaţilor speciali ai guvernelor mai multor state, dedicat memoriei victimelor Holodomorului, de acum 75 de ani, din Ucraina. Memoria oamenilor decedaţi va fi cinstită şi de delegaţia Republicii Moldova, condusă de vicepreşedintele Parlamentului moldovean, Iurie Roşca.

    În secolul XX, poporul ucrainean a trecut de trei ori prin aceste momente tragice – foametea din anii 1921-1923, din anii 1932-1933 şi din anii 1946-1947. Dar anume la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, foametea care a lovit Ucraina a fost provocată în mod artificial, acutizată şi a degenerat în holodomor, adică în genocidul poporului ucrainean.

    Savanţii din Ucraina, dar şi cei de peste hotare încearcă astăzi să stabilească numărul precis al celor decedaţi – cifrele cu care se operează variază între 3.5 milioane şi 12 milioane de oameni. Un lucru însă, este cert. Pe cernoziomul fertil al Ucrainei, zilnic mureau zeci de mii de oameni, fără a avea posibilitatea de a se salva de moarte prin înfometare şi fără a înţelege sensul morţii lor.

    L-am rugat pe Mihailo Harişin, ministrul plenipotenţiar al Ambasadei Ucrainei în Republica Moldova, doctor în istorie, să ne povestească mai detaliat despre acele evenimente tragice, pe care le-au avut de trăit ucrainenii în trecutul apropiat.

- Este cunoscut faptul că, în secolul trecut, Ucraina a fost lovită de trei ori de foamete. Povestiţi-ne pe scurt despre cauzele care au provocat aceste tragedii, deosebirile dintre ele şi consecinţele lor.

- Pentru prima dată, ucrainenii, care locuiau pe pământuri fertile, fiind strângători şi prevăzători, au cunoscut foametea la începutul anilor ’20 ai secolului trecut. Foametea din anii 1921-1923 a fost provocată de secetă, fiind acutizată de ruinarea gospodăriilor, ca urmare a războiului care a durat şapte ani (primul război mondial şi războiul civil). Repartizând rezervele mizere de grâu, Kremlinul bolşevic oferea atenţie prioritară „capitalelor roşii”, şi nu ţăranilor din guberniile înfometate din sudul Ucrainei.

    Intensitatea foametei în guberniile de sud ale Ucrainei nu era mai mică decât în Povoljie, motiv pentru care Kremlinul a interzis răspândirea informaţiei despre tragedia ţăranilor ucraineni şi a început să scoată pâinea din republica sovietică „independentă” prin metoda anulată oficial de rechiziţie pentru asigurarea „capitalelor roşii”, Armatei roşii şi ţăranilor din Povoljie. În 1921, conducătorii Kremlinului au observat că foametea suprimă activitatea de insurecţie şi politică a ţăranilor ucraineni. Cuprins de răscoale antisovietice, Sudul Ucrainei s-a liniştit, începând cu a doua jumătate a anului 1921. Pentru prima dată în istoria contemporană a Europei, teroarea foametei a fost utilizată în lupta cu insurecţia. Organizaţiile internaţionale de caritate, care activau, din august 1921, în înfometata gubernie Povoljie, au fost admise în guberniile de sud ale Ucrainei abia în ianuarie 1922, când începuse deja decesele în masă.

    Conducerea partidului bolşevic a simţit în permanenţă o posibilă ameninţare pentru Centru din partea Ucrainei, care depăşea substanţial, după potenţialul economic şi uman, celelalte republici luate împreună, cu excepţia Rusiei. De aceea, nu a uitat experienţa de terorizare prin înfometare şi a utilizat-o la începutul anilor ’30.

    Numărul precis al victimelor foametei din anii 1921-1923 rămâne necunoscut. Statistica oficială a încercat să ascundă adevărul despre foamete, despre consecinţele ei. Aprecierile Comisariatului poporului pentru sănătate arată că, în iarna din 1921-1922, din cauza foametei au decedat 235 mii de oameni. Această estimare s-a bazat pe rezultatele unui sondaj efectuat în gospodăriile ţărăneşti în primăvara anului 1922 de către punctele corespondente ale Direcţiei centrale de statistică a Ucrainei, care a fost efectuat doar în unele gubernii din Sud, afectate de foamete. Graţie activităţii Administraţiei pentru ajutor a SUA (APA) şi altor organizaţii de caritate, care s-au implicat în anul 1922, a fost posibilă salvarea de la moarte prin înfometare a sute de mii de ţărani. Dacă e să extindem aprecierile comisariatului poporului pentru pământuri al RSS Ucrainene pentru întregul masiv al pământurilor care au avut de suferit, ajungem la o cifră de 1 milion de morţi din cauza foametei.

    Foametea din anii 1932-1933, denumită pe bună dreptate molimă – prin analogie cu ciuma din Evul Mediu, a fost atestată în mai multe regiuni ale URSS, dar numai în RSS Ucraineană şi în Kuban ea a degenerat în holodomor. Sub pretextul creării rezervelor prin rechiziţie, adică pentru îndeplinirea politicii de stat, din regiunile Ucrainei a fost confiscată toată producţia care a fost găsită în urma percheziţiilor efectuate în gospodăriile ţăranilor. Stalin anticipa explozia separatismului ucrainean în situaţia unei crize social-politice, care afectase URSS în urma ritmurilor peste puteri a industrializării.

    După consecinţele sale, foametea din 1932-1933 a constituit pentru poporul ucrainean o adevărată catastrofă socială şi demografică. Genofondului naţiunii i-a fost adus, practic, un prejudiciu pentru multe decenii înainte. În perioada Holodomorului, din aprilie 1932 până în noiembrie 1933, cel mai mult au avut de suferit fostele regiuni Harkov şi Kiev (astăzi – regiunile Poltava, Sumî, Harkov, Cerkassî, Kiev, Jitomir), cărora le-au revenit 52,8 la sută de decedaţi şi în care nivelul mortalităţii depăşea de 8-9 ori media, precum şi regiunile Vinniţa, Odesa, Dnepropetrovsk şi Donbass, în care nivelul mortalităţii depăşea media de 5-6 ori şi, respectiv, 3-4 ori. Acum aproximativ o săptămână, Academia naţională de ştiinţe a Ucrainei a prezentat cercetările sale pe această temă, în care se menţionează că printre regiunile care au avut de suferit cel mai mult de pe urma foametei se numără şi Republica Autonomă Moldovenească, care, după cum se ştie, intra, până în 1940, în componenţa RSS Ucrainene.

    Mulţi cercetători sunt de părere că, din cauza foametei, numai în hotarele Ucrainei din acea perioadă, au murit peste şapte milioane (unii operează cu cifre de 10 milioane) de ţărani înstăriţi şi independenţi de conjunctura politică. Metodele de exterminare erau pe cât de îngrozitoare, pe atât de abile. O să le descriu separat. Cel mai straşnic era faptul că oamenii nu aveau nicio şansă de a se salva pe ei sau pe copiii lor. Îi aştepta o moarte iminentă, plină de suferinţe.

    Aprecierile existente despre foametea din 1946-1947 sunt la fel de tulburătoare –1-2 milioane de oameni. Ca şi cea din anii 1921-1923, foametea a fost provocată de o secetă înfiorătoare, ale cărei consecinţe au avut impact asupra dezordinii de după război. Kremlinul efectua achiziţia grâului în satele înfometate pentru a oferi ajutor alimentar „ţărilor surori”. Vreau să menţionez că administraţia sovietică nu a îndrăznit să izoleze, pentru a treia oară, de restul lumii ucrainenii care sufereau de foamete, chiar dacă exista o puternică mişcare de eliberare naţională în regiunile de Est ale Ucrainei şi încă era proaspătă amintirea despre puternica mişcare de partizani în Ucraina Sovietică în anii Marelui război pentru apărarea patriei. Mai mult, conducerea URSS a permis Administraţiei pentru ajutor şi reconstrucţie de pe lângă ONU să acorde 250 milioane de dolari pentru procurarea produselor şi utilajului pentru satele din Ucraina. În opinia unor savanţi, statul a trecut cu vederea şi ajutoarele care soseau de la diaspora ucraineană din America de Nord, fapt care, într-o anumită măsură, a minimalizat mortalitatea.

    În 2002, Institutul de istorie al Ucrainei din cadrul Academiei naţionale a Ucrainei a elaborat şi a editat o monografie colectivă fundamentală „Teroarea politică şi terorismul în Ucraina” (redactare de V. M. Litvin). În aceasta au fost fundamentate, în baza unui enorm material factologic, trei concluzii:

- teroarea în masă a fost utilizată în Ucraina, până în anul 1953, ca metodă regulară permanentă de administrare comunisto-partiinico-sovietică a ţării;

- teroarea a avut întotdeauna un caracter preventiv, statul acţiona prin anticipare, preîntâmpinând rezistenţa la politica pe care o promova;

- teroarea era aplicată atât pe criterii de clasă, cât şi etnice, în unele cazuri ambele criterii fiind comasate într-unul singur.

    Holodomorul în regiunile ucrainene ale URSS a fost un exemplu de terorizare combinată a populaţiei. Pe de o parte, el a devenit o metodă de colectivizare totală a ţărănimii ucrainene. Iniţial, pe ţărani i-au mânat în colhozuri, prin utilizarea unei alte forme de teroare – „lichidarea culăcimii ca şi clasă”. Ulterior, cu ajutorul terorii prin înfometare, ei erau învăţaţi cu „munca silnică” în colhozuri.

    Pe de altă parte, teroarea prin înfometare era metoda de „supunere politică” a ucrainenilor. Nu întâmplător, foametea a coincis în timp cu stoparea ucrainizării regiunilor populate de ucraineni în afara RSS Ucrainene, precum şi cu exterminarea în masă a intelectualităţii naţionale nemijlocit în RSS Ucraineană. Serviciile de securitate din Ucraina au arestat în anii 1932-1933 aproximativ 200 mii de oameni, faţă de 120 mii în trei ani anteriori (1929-1931) şi peste 70 de mii în următorii trei ani (1934-1936), adică circa jumătate de milion de savanţi, clerici, ingineri, profesori – spuma societăţii. Ulterior, după cum se ştie, a sosit şi timpul anilor 1937-1938.

După consecinţele sale, foametea din anii 1932-1933 a constituit pentru poporul ucrainean o adevărată catastrofă socialăşi demografică

- Cum să nu, ştia. Informaţia despre tragedia din Ucraina era furnizată cu regularitate de către consulatele străine din Harkov (capitala de atunci a Ucrainei), precum şi din Odesa. Occidentul însă, a preferat tăcerea. Era perioada Marii depresii, care s-a instaurat în lume în anul 1929, ţările occidentale nu au vrut să-l provoace pe dictatorul de la Kremlin, ci, dimpotrivă, pregăteau, treptat, lucrurile pentru normalizarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică.

    De dragul adevărului, menţionez că o cu totul altă poziţie au adoptat jurnaliştii, presa. Prima apreciere numerică a celor decedaţi din cauza foametei a apărut în presa occidentală în luna august a anului 1933. Atunci, ziarul „The New York herald tribune” a publicat articolul lui Ralph Barns, în care figura o cifră incredibilă pentru publicul occidental: un milion de morţi de foame. Ziarul concurent „The New York times” a cerut să i se comenteze această cifră. El a fost nevoit să confirme existenţa foametei. Din notiţele jurnalistului reieşea că numărul decedaţilor ajungea până la 2 milioane de oameni. La distanţă de numai o zi, în acelaşi ziar a apărut anunţul lui Frederic Barcello, în care era anunţată o cifră nouă – 4 milioane de oameni.

    După prima relatare a ziarului „Manchester guardian”, jurnaliştilor străini le-a fost interzis să se deplaseze în regiunile care au avut de suferit de pe urma foametei. Corespondentul de la Moscova al acestei publicaţii, William Chamberlen, care a reuşit, la solicitarea redacţiei, să viziteze Ucraina şi Caucazul de Nord, nu a mai publicat reportajele sale în ziar. El a trebuit să părăsească URSS pentru a avea posibilitatea să publice sincer despre totul, iar în 1934 a publicat în Boston cartea „Veacul de fier al Rusiei”. În această carte se menţiona că foametea a acoperit un teritoriu cu o populaţie de 60 milioane de locuitori, iar numărul victimelor a ajuns până la 3-4 milioane de oameni.

    Unii autori publicau informaţii obţinute, chipurile, de la conducătorii sovietici. Fred Bill povestea, în cartea apărută în anul 1938, în Londra: un muncitor străin a aflat la uzina din Harkov de la un responsabil local că preşedintele Comitetului executiv central al Ucrainei, Grigori Petrovski (formal, preşedintele Ucrainei), admitea în Ucraina, în urma foametei, pierderi umane de până la 5 milioane. Jurnalista Lucy Lang afirma, în cartea editată în New York, în anul 1948: „un înalt responsabil ucrainean” a anunţat, sub protecţia anonimatului, că de foame au murit 6 milioane de oameni.

    Cu alte cuvinte, lumea ştia despre tragedia din Ucraina, dar nu acţiona.

Holodomorul în regiunile ucrainene ale URSS a fost un exemplu de terorizare combinată a populaţiei

- Aţi menţionat despre metodele de înfometare a oamenilor. Aţi putea să le numiţi?

- Da, sigur, sunt multe, şi cel mai straşnic este faptul că toate acestea erau aplicate în acelaşi timp, simultan. Voi numi doar metodele pe care le-am identificat eu. Oricât de straniu ar părea, am găsit 13 puncte. Pentru comoditate, le voi numi în formă de teze.

1. Crearea şi activitatea comisiilor excepţionale pentru achiziţia grâului, al căror scop de bază era asigurarea livrărilor de grâu la stat, în conformitate cu volumele prevăzute în planurile de achiziţie.

2. Aplicarea sancţiunilor punitive pentru „furtul cerealelor” (cunoscuta lege de tristă faimă despre zece spice). Furtul averii colhozurilor era pedepsit cu execuţia prin împuşcare, iar în „circumstanţe atenuante” – cu privarea de libertate pe un termen de, cel puţin, 10 ani.

3. Organizarea cu ajutorul mass-media a raziilor pentru lupta cu furturile de grâu, la care au luat parte peste 100 mii de „fruntaşi ai presei”. Scopul – de a găsi „oraşul de grâu” subteran. „Fruntaşii presei” nu l-au mai găsit.

4. Şantajarea aparatului local de administrare a organelor sovietice de conducere. Achiziţiile stârneau opoziţia conducătorilor locali, care înţelegeau că lumea rămasă fără grâu nu va supravieţui până la următorul seceriş. Existenţa rezistenţei, care era calificată drept „trădare”, implica în mod automat excluderea din partid a „trădătorilor” şi exilarea ulterioară a lor în Nord, privarea de libertate pe un termen lung, executarea prin împuşcare.

5. Limitarea asigurării cu produse a populaţiei din oraşe. Limitarea normelor de pâine eliberate în baza cartelelor în oraşe sau excluderea a unor oraşe întregi de la întreţinerea de către stat era explicată prin sabotarea de către culăcime a achiziţiilor de grâu. Toate cazurile de „trădare” erau reflectate în presă. Pentru a îndepărta responsabilitatea pentru consecinţele distructive ale industrializării forţate, conducerea ţării oferea populaţiei oraşelor în loc de pâine informaţii despre măsurile de pedeapsă aplicate sabotorilor. Astfel de informaţii erau necesare pentru depăşirea rezistenţei organelor de conducere din sate.

6. Atragerea aparatului represiv al miliţiei politice (GPU). Planul operaţiunii „de depistare a centrelor antirevoluţionare, care organizau sabotarea şi zădărnicirea achiziţiilor de grâu” a cuprins 243 raioane din Ucraina.

    Preşedintele Comisiei centrale de control a PC(b)U şi Comisariatul poporului Inspecţiei muncitoresc-ţărăneşti a RSSU, V. Zatonski, care lucra, în ianuarie 1933, în calitate de delegat din partea CC al PC(b)U pentru achiziţiile de grâu în regiunea Odesa, menţiona, în raport, că ţăranii nu se mai tem de cekişti şi represalii: „Mi s-a povestit din practica regiunii Odesa, în particular, din Novaya Ucrainka şi Znamenka (aceleaşi lucruri mi le-a raportat tovarăşul sosit la mine din Nikopoli) că lumea nu se mai întrista din cauza exilării în Nord. Nimeni nu dezerta, mulţi plecau cu garmoşka, existau chiar şi cazuri de „voluntariat”, când vecinii solicitau să fie incluşi în „partida coloniştilor”.

    Secretarul comitetului raional al partidului din Krasnopolsk, regiunea Harkov, raporta la CC al PC(b)U în decembrie 1932: „Să-i judece şi să-i exileze de aici, măcar nu mori de foame, iar dacă vom rămâne acasă vom muri, cu siguranţă”. După cum vedem, ţăranii preferau deportarea în loc de moarte prin înfometare.

7. Aplicarea amenzilor naturale – adică sechestrarea produselor necerealiere de la datornicii pentru achiziţia grâului. Amenzile naturale nu erau incluse în evidenţa datoriei, ci au devenit mijloace pecuniare.

    Decizia CC al PC(b)U cu privire la măsurile de intensificare a achiziţiilor de grâu din 18 noiembrie 1932 prevedea pentru colhozurile datornice mărimile amenzilor naturale, care ajungeau până la norma pentru 15 luni a livrărilor de carne ale unui colhoz, fiind aplicabile şi faţă de animalele domestice ale membrilor colhozurilor. În plan individual, erau aplicate amenzi în mărimea planului anual al gospodăriei pentru cartofi, iar comitetul executiv regional putea dubla mărimea amenzii.

    Printre „datornicii înrăiţi” se numărau, practic, toate colhozurile din Ucraina (peste 23 mii), cu excepţia a 1,5 mii.

8. Sechestrarea absolută de la ţărani a rezervelor de produse prin metoda percheziţiilor totale. Pe data de 1 ianuarie 1933, Stalin le-a transmis conducătorilor RSSU o telegramă, formulată ca decizie a CC al PCU(b), care cerea ţăranilor să predea toată pâinea necontabilizată, şi nu numai cerealele, care erau calificate drept furate (de exemplu, rămăşiţele rămase în urma celui de-al doilea treierat). Caracterul şi dimensiunile represaliilor nici nu erau stabilite. Faţă de datornicii la care, în urma percheziţiilor, nu erau depistate rămăşiţe, erau aplicate amenzi naturale.

    Mărturisirea unui martor: Fiodor Kovalenko din satul Liutenka, raionul Gadiacisk, regiunea Poltava: „În noiembrie şi decembrie 1932 a fost luat tot grâul, cartofii, au luat totul, inclusiv fasolele şi tot ce au găsit în pod. Oricât de mici erau perele, merele şi vişinele uscate – au luat totul”.

9. Crearea grupurilor de activişti-combezi (comitetul sărăcimii). Sub comanda cekiştilor şi responsabililor de achiziţiile de grâu, percheziţiile în fiecare sat erau efectuate de către membrii comitetelor ţăranilor-sărăcani. Probabil, nu putem să-i condamnăm pe toţi aceştia, deoarece şi ei erau flămânzi. Nici pe cei supuşi percheziţiilor nu-i putem acuza, deoarece, ulterior, ei îşi mâncau copiii. Dmitro Kornienko din Ponorniţa, regiunea Cernigov, îşi amintea că, după răsculăcire, părinţii au fost băgaţi în închisoare. Copiii, care au rămas singuri (el avea 15 ani), îi hrănea bunica. „În ziua percheziţiei, ea a adus jumătate de pahar de grâu. Dar nu a reuşit să-l fiarbă. A dat buzna o brigadă compusă din cinci oameni, care aveau genţi de diferite dimensiuni. Unul avea o geantă în care turnau grâul, acolo au turnat conţinutul paharului”.

10. Stabilirea unui regim special de trai, care consta în scoaterea de pe teritoriile tuturor satelor a produselor şi mijloacelor de existenţă, confiscarea forţată de la ţărani a rezervelor de produse şi chiar îmbrăcăminte, interzicerea oricărui fel de comerţ şi introducerea oricăror mijloace de existenţă, interzicerea creditării şi recuperarea forţată a creditelor.

11. Crearea detaşamentelor de izolare şi pedeapsă ale GPU. Erau încercuite sate întregi, raioane şi chiar regiuni datornice. Oamenii mureau, fără a avea posibilitatea de a găsi hrană în pieţe, magazine sau reţeaua de magazine „Mărfuri pentru străini”, în schimbul bijuteriilor de familie, de a evada la lucru în oraşe etc. De fapt, erau create rezervaţii de oameni conştient condamnaţi la moarte.

12. Introducerea sistemului de paşapoarte interne, izolarea teritoriilor extinse în raioanele rurale (blocadă interioară şi exterioară) prin intermediul privării ţăranilor de dreptul de a avea paşaport al cetăţeanului URSS, interdicţiile de a părăsi locul de trai şi arestarea ţăranilor care părăseau satele în mod samavolnic, interzicerea corespondenţei şi răspândirea informaţiei despre starea de fapt a lucrurilor, muşamalizarea totală a dovezilor despre existenţa foametei.

    Paşapoartele erau eliberate doar locuitorilor oraşelor. Ţăranii nu aveau un astfel de drept. Singurul document de identitate era certificatul eliberat de consiliul sătesc. A obţine un astfel de document însă, era, practic, imposibil, deoarece acest fapt includea, în mod automat, preşedintele sau secretarul consiliului în rândul complicilor duşmanilor poporului sau în rândul duşmanilor poporului cu consecinţele de rigoare.

13. Sistemul trudozilelor, introdus în colhozuri în 1931. Numărul dintr-un an al acestora servea drept bază pentru remunerarea muncii colhoznicului cu o parte din producţia crescută (dacă în colhoz mai rămânea ceva după achiziţiile de grâu, amenzi şi confiscări). Pe parcursul anului, ţăranul trebuia să se întreţină din pământul de lângă casă.

Occidentul ştia despre tragedia din Ucraina, dar nu acţiona

- Este greu de crezut că astfel de evenimente îngrozitoare aveau loc în ţara în care, nu demult, noi locuiam împreună. Aţi menţionat că numărul victimelor variază între 7 milioane şi 10 milioane de oameni. Acest fapt, probabil, nu putea să nu aibă impact asupra economiei ţării şi asupra situaţiei demografice, în general?

- Bineînţeles. Voi face o simplă comparaţie. Dacă, în două regiuni din Povoljie, care cuprind astăzi teritoriile a cinci regiuni contemporane din Rusia (Volgograd, Orenburg, Penza, Samara şi Saratov), cu un teritoriu de 435 mii kilometri pătraţi, de foame au murit, potrivit calculelor istoricului moscovit V. Kondraşin, 366 mii de oameni, atunci, în Ucraina, al cărei teritoriu, până în anul 1939 era de 450 mii de kilometri pătraţi, de foame au decedat de câteva ori mai mulţi oameni.

    În general, dacă e să lăsăm la o parte cele mai mici cifre, atunci, potrivit celor mai simple calcule, pierderile demografice directe în prima jumătate a secolului XX sunt apreciate cu o cifră prea aproximativă, de 15 milioane de oameni. Este vorba de oameni care au murit sau au fost deportaţi cu forţa peste hotarele patriei lor. Pentru populaţia Ucrainei, care în anul 1914 constituia 40 mln de oameni, în limitele graniţelor actuale, o asemenea pierdere era catastrofală. Doar în 1959 recensământul populaţiei a arătat că în Ucraina locuiesc 49,1 mln de cetăţeni, adică, în sfârşit, a fost depăşit nivelul existent până la Primul Război Mondial. Prin urmare, restabilirea numărului populaţiei a necesitat 45 de ani.

    Potrivit recensământului efectuat în anul 1989, populaţia Ucrainei atinsese cifra de 51,7 mln de oameni. Creşterea era de 10 milioane, timp de 10 ani, deşi nivelul natalităţii se redusese dublu, în comparaţie cu cel de până la război. Actualmente, la acest capitol, Ucraina rămâne nu doar în urma Germaniei, Marii Britanii (situaţia de până la Primul Război Mondial), ci şi a Italiei şi Franţei.

    Atunci când piere un om, în floarea vârstei, nu apar pe lume copiii săi, dar şi, naturalmente, nepoţii acestuia. Adică, în cazul Ucrainei, pierderile demografice directe (cei care au murit la o vârstă fragedă) şi cele indirecte (nenăscuţi), în secolul XX se cifrează, potrivit calculelor profesorului S. Kulciţki, la, cel puţin, 45 mln de oameni (a se vedea: Pierderile demografice ale Ucrainei în secolul XX// Zerkalo nedeli, nr. 39 (514) din 2-8 octombrie 2004).

    În condiţii normale de trai, am fi putut să devenim un popor cu o populaţie de 100 mln de oameni.

    Sfârşitul secolului XX este caracterizat de reducerea populaţiei Ucrainei cu circa 4 mln de oameni. Depopularea, prognozată încă în anii ’80 ai secolului trecut, a devenit realitate.

Cât priveşte consecinţele economice, Holodomorul nu s-a soldat cu rezultatele aşteptate de statul sovietic. Legenda „oraşelor subterane” pline de grâne a murit odată cu percheziţiile efectuate. La 1 noiembrie 1932, rodul muncii din acel an al ucrainenilor constituia 133 mln puduri de cereale. Timp de trei luni, comisia extraordinară de achiziţii cerealiere a „achiziţionat” în satele ucrainene 87 mln de puduri. Structurile GPU (DPP), adică Direcţia Politică Principală, şi cele ale miliţiei, în perioada cuprinsă între 1 decembrie şi 25 ianuarie 1933, au găsit şi au confiscat doar 1 mln 718 puduri de grăunţoase. Din ele făcea parte şi pâinea depistată în „rămăşiţe”, adică ascunsă în mod colectiv, precum şi cea confiscată de la precupeţi. Cu alte cuvinte, cerealele depistate în timpul percheziţiilor, urmate de confiscarea întregului lot de boabe nealimentare, reprezentau o parte total nesemnificativă din întreg volumul de achiziţii. Preţul lipsei de argumente, în cadrul învinuirii cetăţenilor de ascundere a acestora, l-a constituit moartea a milioane de ţărani.

    În acelaşi timp, dacă e să vorbim despre rezultatele politico-economice, trasate pe termen lung, acestea nu erau deloc mai puţin impresionante. Holodomorul ucrainean a influenţat nemijlocit formarea economiei sovietice, aşa cum o cunoaştem. Convingându-se că ţăranii nu vor munci pe gratis în gospodăria socială a colhozurilor, Stalin a iniţiat hotărârea SCN URSS şi a CC al PCU (b), din 19 ianuarie 1933 „Cu privire la achiziţiile obligatorii de către stat a produselor cerealiere de la colhozuri şi gospodării individuale”. În 1933, colhozurile au căpătat definitiv înfăţişarea pe care o cunoaştem şi astăzi. O parte a gospodăriei comune aceştia o orientau spre sectorul statal al economiei, cealaltă (loturile de pe lângă casă) – spre piaţă.

    În virtutea nedorinţei ţăranilor ucraineni de a munci pentru „daiboj” în folosul statului, economia planificată şi de directivă a URSS continua să funcţioneze conform unor principii reziduale ale relaţiilor marfar-băneşti – cu circuit bănesc, salariu în expresie bănească (aşa-numitele trudozile erau la putere), dar şi comerţ de tip colhoznic. Mai mult, în primăvara anului 1933, ţăranii au fost instruiţi să muncească în gospodării colective graţie organizării centrelor de alimentare colectivă (polevoi stan). În acest scop, statul a pus la bătaie o parte din cerealele confiscate anterior. În scopul diminuării foametei, în satele secate de pe urma unei asemenea politici au fost create organe extraordinare ale dictaturii partidului comunist – secţii politice (politotdel-uri) ale SMT (staţii de maşini şi tractoare) şi ale sovhozurilor (gospodării agricole create de stat – n.r.).

- Au trecut 75 de ani de când s-au produs aceste tragice evenimente. În ce măsură influenţează ele situaţia actuală a societăţii, în Ucraina, în general?

- Holodomorul, într-adevăr, a constituit un genocid, în raport cu ţăranii din Ucraina şi cazacii din Kuban. Pe teritoriul Ucrainei, al regiunii Kuban, precum şi al altor zone, ajunse sovietice, au murit, de foame, repet, de la 7 până la 10 mln de oameni. Astfel, a dispărut clasa ţăranului bogat sau înstărit şi, prin urmare, independent de orice putere, clasa ţăranului (cazac) care constituia genofondul naţiunii ucrainene.

    Concomitent, s-a produs lichidarea planificată, cu orice preţ, a „vechii” inteligenţii, ştiinţifice şi pedagogice, a clerului etc. A fost exterminată şi elita de partid, cu viziuni naţionale, care intenţiona să fondeze un stat ucrainean naţional-comunist. Pe teritoriul Ucrainei a fost instituit pentru mult timp tabu-ul asupra ideilor adunării universale (sobornost’) şi a independenţei ţării, în mediul ucrainean a fost aruncată pentru decenii sămânţa fricii faţă de regimul comunist.

    Mai mult, a fost distrus spaţiul secular al ucrainităţii în teritoriile estice ale fostei Uniuni Sovietice (Kuban, Taganrog, Caucazul de Nord, Slobojanşcina de Est, Povoljie de Jos). La începutul lunii octombrie, în cadrul Acţiunii internaţionale „Flacăra nestinsă”, care a avut loc în 33 de state ale lumii, inclusiv în ţara dumneavoastră, am avut ocazia să mă aflu în Kazahstan şi să iau parte la conferinţa practico-ştiinţifică organizată de Universitatea euroasiatică ce poartă numele lui Gumiliov. La conferinţă, am aflat nişte cifre de-a dreptul înfricoşătoare, mai ceva decât cele pe care le cunoşteam. Astfel, în timpul Marelui Giut (foamete) din 1932-1933, în Kazahstan au murit, potrivit unor date diverse, circa 2 mln de oameni, dintre care aproape un sfert erau ucraineni (adică jumătate de milion). Practic, a fost nimicit tot grupul etnic din Kazahstan, de până la al Doilea Război Mondial. Actualmente, în această ţară locuiesc 500 mii de ucraineni, dar aceştia fac parte din cei care au valorificat stepa kazahă, şi urmaşii lor.

    Precum vedem, naţiunii ucrainene i-a fost cauzat un prejudiciu demografic enorm. Potrivit calculelor aproximative, repet, naţiunea a pierdut, cel puţin, 15 mln de oameni, inclusiv în rezultatul holodomorurilor din 1921-1922 şi 1946-1947, al represiunilor politice şi războiului.

    În sfârşit, a fost distrusă componenţa etnică a Ucrainei contemporane, fapt care, respectiv, se reflectă asupra mentalităţii populaţiei din zonele de Sud, Est, Centru şi Vestul Ucrainei. Acest lucru, prin urmare, influenţează şi situaţia politică din ţară.

    La final, aş dori să-i informez, pe scurt, pe cititori despre acţiunile pe care le întreprinde Preşedintele şi Guvernul nostru, întru definirea ca Holodomor a celor întâmplate în Ucraina din 1932-1933, drept genocid împotriva poporului ucrainean. Astfel, la 28 noiembrie 2006, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat Legea „Cu privire la Holodomorul din 1932-1933 din Ucraina”, a cărei esenţă rezidă în calificarea cu pricina. Prevederile Legii stipulează că negarea publică a faptului Holodomorului „reprezintă un sacrilegiu în raport cu memoria a milioane de jertfe ale (acestuia), un atentat la demnitatea poporului ucrainean şi constituie un delict”.

    Holodomorul din anii 1932-1933 din Ucraina a fost recunoscut drept act de genocid de către parlamentele Australiei, Ungariei, Georgiei, Canadei, Lituaniei, Poloniei, SUA, Estoniei şi altor ţări de pe glob. La fel, Holodomorul a fost recunoscut ca tragedie a poporului ucrainean, de către Declaraţia comună a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 7 noiembrie 2003, coautor al căreia a fost şi Moldova. Bineînţeles că asta contează. Pe de altă parte, cred că este la fel de important ca şi comunitatea internaţională să califice acest fapt drept genocid, ceea ce, de altfel, se încadrează în prevederile Rezoluţiei Adunării Generale a ONU „Crima genocidului”, din 11 decembrie 1946, care a şi definit fenomenul, potrivit Dreptului internaţional.

    De altfel, putem vorbi doar de partea morală a acestei probleme şi nu de o eventuală compensaţie, de exemplu – din partea Rusiei, în calitatea ei de cuccesoare a URSS, aşa cum încearcă să prezinte lucrurile anumite forţe politice din Ucraina şi Federaţia Rusă. Ucraina califică recunoaşterea Holodomorului din 1932-1933 drept o acţiune orientată spre restabilirea echităţii istorice, reabilitarea oamenilor omorâţi fără vină de către regimul totalitar, drept o acţiune indispensabilă întru prevenirea, pe viitor, a unor tragedii de acest gen, în orice ţară a lumii.

    În noiembrie 2007, la Paris, în cadrul Sesiunii a 34-a a Conferinţei generale UNESCO, a fost adoptată Rezoluţia „Privind marcarea memoriei victimelor Holodomorului din 1932-1933 din Ucraina”. Era vorba de primul document, cu caracter universal, adoptat la nivel internaţional, despre Holodomorul din Ucraina. Documentul, pentru prima oară, fixa termenul „Holodomor”. Noţiunea în cauză se deosebeşte radical de cea de „foamete”, asemănată cu o tragedie legată de seceta din Povoljie, Kazahstan sau alte regiuni din URSS.

    Adoptarea rezoluţiei, în opinia noastră, s-a constituit într-un adevărat mecanism de răspândire în rândurile opiniei publice mondiale a adevărului despre Holodomor.

    În octombrie, curent, Holodomorul a fost recunoscut drept o tragedie de groază a poporului ucrainean, şi de către Asambleea Parlamentară a Uniunii Europene. Aş vrea, pe această cale, să-mi exprim recunoştinţa faţă de toţi cetăţenii Republicii Moldova, care, împreună cu ucrainenii, doresc să restabilească echitatea istorică vizavi de cei răposaţi fără vină. Putem doar să ne bucurăm de pe urma faptului că, în luna mai curent, conducerea Societăţii ucrainene din Moldova, incluzând conaţionalii de pe malul stâng al Nistrului, a transmis conducerii Parlamentului o adresare privind recunoaşterea Holodomorului ca act de genocid contra poporului ucrainean.

    Suntem recunoscători membrilor Parlamentului Republicii Moldova şi, în primul rând, întregului grup parlamentar al PPCD, personal, dlui Iurie Roşca, vicepreşedinte al Legislativului moldovenesc, care, la 21 aprilie 2008, a propus spre examinarea de către corpul legiuitor al ţării dumneavoastră proiectul de Hotărâre cu privire la condamnarea Marii Foamete (Holodomor) din anii 1932-1933 din Ucraina”. În parte, în proiect se menţionează că „Parlamentul Republicii Moldova deplânge victimele acestei tragedii fără egal în istoria poporului ucrainean şi face apel către toate parlamentele lumii, către instituţiile internaţionale să îşi manifeste solidaritatea deplină cu Ucraina şi să dea o apreciere justă acţiunilor criminale care s-au întâmplat în anii 1932-1933. O asemenea solidaritate se impune ca o reparaţie morală pentru poporul ucrainean şi ca un îndemn către comunitatea internaţională ca astfel de tragedii şi orori să nu se mai întâmple niciodată”.

    Ne exprimăm speranţa că autorităţile Moldovei, organizaţiile obşteşti din ţară, toţi cetăţenii, vor împărtăşi durerea ucrainenilor din toată lumea, care marchează trista aniversare a acestei tragedii. Cu atât mai mult că Holodomorul, precum am menţionat deja, a cauzat nenumărate victime omeneşti şi pe malul stâng al Nistrului, o parte din care intra în componenţa fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în care nivelul mortalităţii îl depăşea pe cel mediu de 5-6 ori.