Iată, iubite dle Grigore Vieru, că peste R. Moldova s-a lăsat o mare pată de ruşine care se cheamă restauraţia regimului comunist. După ce v-am citit cele “Două dureri” din “Literatura şi arta” din 8 martie a.c. mi-am dat seama că o discuţie sinceră pe acest subiect nu mai poate fi amânată, că e timpul să ne lămurim asupra unor lucruri care s-au întâmplat (şi de ce s-au întâmplat) în istoria noastră de la ’89 încoace.

    Anul trecut, Dvs. m-aţi lovit cu o metaforă în moalele capului (că eu aş fi „mâncat colacul” Mişcării de renaştere naţională din Basarabia) pentru nişte atitudini critice formulate de mine la adresa lui Nicolae Dabija. Acum mă acuzaţi din nou - şi tot pentru nişte cuvinte spuse despre N. Dabija în editorialul meu „Amurgul zeilor de paie” - cum că din peniţa mea ar picura venin. Deoarece doresc sincer ca această scrisoare a mea să pună capăt unei epuizante şi absurde confruntări, îmi permiteţi „să mă explic” vizavi de atitudinile exprimate de mine faţă de publicistul şi politicianul (nu poetul) Nicolae Dabija.

    Să clarificăm din start: nu mă aflu în vreun dezacord personal cu dl Dabija, dezacordul meu cu domnia sa se localizează pe terenul conceptual şi este alimentat de viziuni diferite asupra a ceea ce numim noi în mod tradiţional „lupta pentru ideea naţională”. Eu nu sunt, la modul principial, de acord cu maniera morală în care dl Dabija îmbină activitatea publicistică cu cea politică: în publicistică îndeamnă la unirea (fraţilor) forţelor naţionale şi la moralitate în politică, iar în activitatea politică face invers - loveşte în fraţi şi procedează necreştineşte. Dabija „luptă” în publicistica sa împotriva dezbinării, a „sectarizării” forţelor naţionale, dar, în realitate, el însuşi formează secte, face liste cu „patrioţi” şi „nepatrioţi” etc.

    Vina pentru cele întâmplate la 25 februarie (anul 2001 – nota FLUX) trebuie să ne-o asumăm în primul rând noi, intelectualii; iată de ce eu nu sunt categoric de acord cu poziţia exprimată de „LA”, condusă de Dabija, de a da vina pe popor şi chiar de a îndemna „să boxăm îndelung şi îndesat în maxilarele moldovenilor”. Convingerea mea este că eşecurile naţionale din aceşti zece ani, încununate cu venirea comuniştilor la putere, trebuie explicate nu prin „prostia poporului”, ci prin prestaţia lamentabilă a „elitelor” noastre intelectuale şi politice, prin promovarea unui discurs naţionalist primitiv, prin cultivarea unui „românism” leşietic, vetust - un fel de păşunism şi „paşoptism” rupt de realităţi, prin etalarea unui „unionism de piaţă”, prin jignirea sentimentului naţional moldovenesc al românilor basarabeni, prin „sectarizarea” curentului de gândire românesc (unionist), transformat într-un „apanaj” al unui „grup elitar” de „români şi punctum”. Acest „grup elitar” - al cărui ideolog, voluntar sau involuntar, este N. Dabija - a monopolizat patriotismul, l-a privatizat încă de prin ‘89 şi astăzi pachetul majoritar de acţiuni se află în mâna câtorva patrioţi de profesie, deţinători de certificate de „bărbaţi martiri” ai neamului. „Graţie” acestor monopolişti, astăzi în Basarabia patriotismul este numai de un singur fel - cel cultivat de N. Dabija sub lozinca „vai de capul nostru”; dacă e să te iei după „LA”, astăzi îţi poţi iubi neamul numai într-un singur fel aşa cum înţelege Nicolae Dabija. Orice încercare de a-ţi iubi şi sluji neamul altfel printr-un discurs naţional mai realist şi mai pragmatic, de exemplu - este curmată nemilos, prin campanii de presă şi asasinate morale, organizate de N. Dabija în „LA”. Refuzul şi condamnarea abordărilor moderne în politică, a viziunilor moderne în literatură şi cultură (a se vedea războaiele purtate de Dabija împotriva, respectiv, lui Iurie Roşca şi a grupului de scriitori de la „Contrafort”), partizanatul lui politic în favoarea unui partid falit, glorificarea liderului acestui partid prin denigrarea vehementă a altui mod de a face politică naţională la Chişinău - toate acestea mă pun în dezacord total cu unele materiale publicistice ale politicianului N. Dabija

    N. Dabija şi-a cultivat un dezgustător cult al personalităţii (dovadă materialele laudative la adresa sa publicate în ziarul pe care-l conduce); el se comportă ca un Mesia al basarabenilor, el e cel care eliberează certificate de „bărbaţi şi martiri ai neamului” şi întocmeşte pomelnice patriotice în care include, constant, doar aceleaşi câteva nume, deformând astfel adevărul istoric. În nici unul din aceste pomelnice nu apar numele unor oameni care au făcut enorm de mult pentru opera de renaştere naţională a moldovenilor. El adună în respectivele pomelnice, la hurtă, viii şi morţii, în afara oricărui criteriu axiologic şi istoric, procedând ca popa Oşlobanu al lui Creangă, care „slujea câte trei liturghii pe zi şi pomenea la hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stareţi, pe mitropoliţi şi copiii lor, de le mergea colbul”.

    Aşa procedează publicistul Dabija în chiar editorialul din numărul din 8 martie, pomenindu-i pe răposaţii-regretaţii Ion Vatamanu, Ion Gheorghiţă, Nicolae Costin ş.a. şi pe viii, Dumnezeu să le dea viaţă lungă, Ion Hadârcă, Nicolae Mătcaş, Alexandru Moşanu, Ion Buga ş.a. - pe toţi punându-i sub aceeaşi întrebare: „Pentru ce s-au JERTFIT” aceştia? (Care JERTFĂ, dle Dabija?) Nu mă consideraţi un nesimţit, dar spuneţi-mi, vă rog, dle Vieru, care este „jertfa” lui Moşanu, de exemplu? Am toată consideraţia pentru venerabilul profesor, dar care este JERTFA domniei sale? Că a fost deputat în toate parlamentele de până acum, că, de rău, de bine, a avut o lefuşoară decentă, ce i-a permis să nu moară de foame, că n-a avut curajul şi obligaţia să-l scoată de guler afară pe Matei din PFD, că a îngropat acest partid spulberând speranţele învestite în el de mii şi mii de intelectuali basarabeni? Asta JERTFĂ se numeşte, dle Vieru? Şi Dabija trebuie apărat pentru asemenea „atitudini patriotice”? Nu simţiţi cât de tare duhnesc a gaşcă aceste pomelnice? Ce-i cu această jignitoare „ierarhizare” a numelor şi valorilor? Cine l-a mandatat pe Dabija să împartă intelectualilor certificate de patriot, legitimaţii de bărbat al neamului şi chitanţe de martir? Şi dacă, admitem, el are dreptul să facă acest lucru, de ce nu am eu dreptul să nu fiu de acord cu el?

    Acum mă întreb: de ce oare „jertfele” în viaţă din pomelnicele patriotice ale lui Dabija au luat apă în gură după „duminica sângeroasă” din 25 februarie? De ce această lovitură de stat, săvârşită în cel mai democratic mod, a rămas fără replica „bărbaţilor neamului”? Au nu cumva aceştia au luat o pauză de gândire (precauţie?) şi îşi păstrează forţele pentru vreun apel de susţinere a partidului iubit, în frunte cu conducătorul iubit? (Am auzit că unii din „patrioţii” învinşi pe 25 februarie sunt gata să colaboreze cu Voronin, dacă acesta le va arunca să roadă vreun os guvernamental - un minister sau un departament...)

    Şi mă mai întreb, dle Vieru, cum să explicăm faptul că peste Moldova, cucerită de comunişti, s-a lăsat o linişte atât de adâncă? Tace „blocul politic” al lui Mişa Ghimpu şi Ion Buga, tace şi „mişcarea salvării naţionale” a lui Vasea Năstase; tace „Catalanul” cu „analistul” Darie, tace „grupul creştin-democrat” care „a salvat onoarea dreptei naţionale”, grăbind decesul politic al lui Matei, tace însuşi Matei cu „Mesagerul” lui încărcat de glorie pefedistă, tace Snegur, tace Reus - tac toţi cei vinovaţi de „duminica sângeroasă”. Dacă nu au curajul pocăinţei publice, e bine că au măcar curajul tăcerii. Iată însă că dl Dabija nu tace - îşi tot cântă cântul său... Cântul său vechi, „patriotic”, „mesianic-românesc”, prin care urmăreşte mai mult să se lustruiască pe sine, să demonstreze lumii cât este el de profet şi de patriot. Ca să-mi dea „replica” la editorialul meu „Amurgul zeilor de paie”, Dabija umple, în numărul din 8 martie al „LA”, o pagină întreagă cu ziceri de laudă istorică pentru sine şi publicaţia sa, de unde ar trebui să reiasă că este elogiat nu numai de un Mihai Gorbaciov şi un Iliescu, dar chiar şi de preşedintele franţujilor, Jacques Chirac… Şi îmi este foarte greu să-mi reprim sentimentul de jenă şi de ruşine faţă de această „replică” a lui Dabija… În numărul de ieri al „L.A”, el continuă aceeaşi practică bolşevică: oferă cuvântul „oamenilor muncii” pentru a-i elogia personalitatea şi... rubrica şi pentru a ataca FLUXUL care „dezinformează şi derutează masele”.

    Un mare poet german scria că „suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”; îmi permit să particip şi eu cu prostia mea la această înţelepciune şi să adaug: iar când ne iubim prea tare pe noi înşine - devenim nişte infractori naţionali periculoşi. M-am convins de acest adevăr în repetate rânduri, urmărind comportamentul (discursul public) al liderilor noştri naţionali în anii care s-au scurs după 1989 - un veac lung de eşecuri şi umilinţe naţionale. Acest veac, care a debutat cu imnuri de renaştere naţională şi s-a încheiat pe 25 februarie cu o slujbă de înmormântare naţională, oficiată de basarabeni la urnele de votare, este pe conştiinţa „bărbaţilor martirilor neamului” din pomelnicele lui Dabija. Haideţi să recunoaştem că în scena improvizată de istorie pentru scopuri mai măreţe au urcat în 1989, pe lângă câţiva actori de vocaţie, şi un cârd de bufoni care şi-au imaginat că sunt mari actori de dramă, făuritori de istorie, ctitori de stat independent într-o veche provincie românească, dătători de legi şi datini; patriotismul/românismul a fost privatizat de fel de fel de napoleoni de Leova, voievozi de Chiştelniţa şi rapsozi de Puţuntei cu medalia „Ion Soltâs” sub cămaşa naţională, iar adevăraţii intelectuali şi patrioţi au fost împinşi spre ţărmurile sălbatice ale tăcerii şi anonimatului. Iubirea de Hristos a început a fi propovăduită de „misionari” coborâţi de la catedrele de ateism ştiinţific, ştiinţa politologică şi istoria naţională a fost privatizată de foştii lectori de la catedrele de comunism ştiinţific, nomenclaturiştii aduşi în CC de Victor Smirnov au devenit teoreticieni ai liberalismului şi ai neoliberalismului... Şi iată că aceşti bufoni, panglicari în ale ţării, negustori de principii, plevuşcă patriotardă, coate-goale gata să schimbe hotarele ţării pe un bilet de călătorie, pe gratis, la Strasbourg şi-au creat cu toţii partide naţionale, îndemnând poporul să-i voteze şi să-i iubească. Ei au descoperit, dle Vieru, dulceaţa ameţitoare a puterii, confortul BMW-ului de la scară, farmecele seducătoare ale imunităţilor, beţia plăcerii de a deschide cu piciorul uşile prim-miniştrilor şi de a da indicaţii procurorului general, posibilitatea de a-ţi ridica pe bani furaţi un castel în Valea Morilor - şi toate acestea făcute în faţa lumii, a „poporului prost” care le-a acordat legitimaţie în alb de „bărbaţi/martiri ai neamului”... Astfel, aceşti foşti „băieţi din popor”, aceşti profitori şi actoraşi ai clipei şi-au pierdut capul şi obrazul, dar au înţeles un mare adevăr: în R. Moldova poţi deveni, rapid, bogat şi fericit, dacă te faci patriot de meserie şi te pui vârtos pe iubit neamul românesc, de la Nistru şi până la Tisa...

    Iată de ce, odată urcată în scenă la Marile Adunări Naţionale, această cinică şi obraznică caracudă naţională a privatizat patriotismul, şi-a eliberat cu de la sine putere legitimaţii de bărbaţi ai neamului (un fel de certificat de patriot), devenind „elita intelectuală politică” a noului stat. Conştienţi că, într-o tristă zi, cineva poate să le controleze legitimaţiile şi să le împrăştie gaşca, aceştia s-au pus pe crearea de partiduţe şi s-au băgat în parlament. Mă tem, dle Vieru, că Dvs., apărându-l pe N. Dabija şi dându-i dreptate în toate, involuntar apăraţi această „elită intelectuală şi politică”. Eu nu vă reproşez că îl apăraţi pe Dabija. Dvs. aveţi o calitate umană greu de găsit azi pe toate drumurile - cea de a acoperi şi a apăra cu numele Dvs. pe cel lovit. M-aţi apărat şi pe mine în vara lui 1989, când, după un articol publicat în revista „Basarabia” (împreună cu V. Bahnaru), v-aţi pus numele Dvs. peste capetele noastre, ca să nu fim loviţi de fulgerul roşu care clocotea atunci peste Chişinău şi întreaga Moldovă. A fost un gest pe care din acel an şi până azi, prin tot ce fac, încerc să vi-l plătesc. Dar atunci m-aţi apărat nu numai (nu atât) pe mine, ca persoană, ci şi o IDEE. Acum însă, apărându-l (numai) pe N. Dabija, ce IDEE apăraţi? Iar atacându-mă (numai) pe mine, ce IDEE atacaţi?

    Aveţi, dle Vieru, o poezie mai veche, o excepţională baladă în patru rânduri, scrisă, mi se pare, pentru copii. O citez din memorie: Când s-a întors la puiii ei cu hrana/, Găsise cuibul gol şi amuţit/. I-a căutat pân’ i-nsurise pana/, Pân’ când în cioc seminţa i-a-ncolţit... E cel mai scurt roman-fluviu care a fost scris vreodată în literatura română; un roman al dramei noastre naţionale, al dramei credinţei şi trădărilor noastre, care ne-au însoţit mereu istoria. Am citit prima dată acest roman pe când eram încă aproape copil, dar l-am înţeles abia acum; abia acum am înţeles şi de ce această poezie a fost atunci scrisă pentru copii… Iată însă că am ajuns, dle Vieru, şi ziua neagră (roşie!) să vedem cum arată pe viu acest cuib gol şi amuţit - e dulcea noastră Basarabie; să vedem şi pasărea cu pana însurită şi cu seminţa-n cioc care, frântă de deznădejde istorică, nu-şi găseşte aici cuibul, nici puii. Cumplită şi sfâşietoare metaforă, dar şi mai cumplită, şi mai sfâşietoare realitate, mărite Poet...

    Şi dacă am pogorât în realitate, îmi permiteţi, dle Vieru, o întrebare, vorba lui Creangă, de om prost: de ce credeţi că, spunând ceea ce am spus despre Dabija, din „peniţa mea picură venin”? Venin să fie oare lacrima de tristeţe, obidă şi revoltă care picură (nu numai din ochii mei) când urmărim cu ce s-au ocupat în aceşti zece ani patrioţii de meserie, profitorii cu certificate de bărbaţi ai neamului, despre care am vorbit mai sus, organizaţi în partiduţe naţionale şi în găşti literare? Oare nu Dabija, Matei end K au spart, la începutul deceniului trecut, Mişcarea de renaştere naţională? Oare nu ei au spart Frontul, şi-au făcut partiduţul lor, au învrăjbit intelectualitatea, împărţind-o în tabere? Oare nu Matei în 1996 a mers singur în alegerile prezidenţiale, asigurând înfrângerea lui M. Snegur care, cu păcatele lui, reuşise să adune în jurul său toate forţele naţionale? De ce, dacă Iu. Roşca e „Iuda”, ceilalţi „patrioţi” (care, ar reieşi că sunt „hristoşi”) n-au închegat o largă mişcare naţională, eliminându-l pe „Iuda” din jocul politic de la Chişinău? Şi credeţi, dle Vieru, că poate exista un om cu asemenea forţă satanică, precum i se atribuie lui Roşca? De ce un asemenea „bărbat al neamului”, cum e legitimat Matei în pomelnicul lui Dabija, susţinut de atâţia alţi „bărbaţi ai neamului” - Dabija, Moşanu end K, n-au putut crea un partid naţional puternic, ca alternativă PPCD-ului, dar au îngropat în mod ruşinos PFD-ul? De ce Dabija şi-a făcut o meserie din a lovi în Roşca, ştiind foarte bine că nu în Roşca loveşte, dar în partidul lui Roşca, adică în oamenii şi în IDEEA în care cred aceşti oameni? De ce credeţi că adevărul naţional poate ieşi numai din peniţa lui Dabija, că din peniţa lui curge miere dulce, românească, unionistă, iar din peniţa mea - numai venin amar, aproape ceseist? (Dabija, vâslind prin profeţii şi metafore, a ajuns să mă acuze că eu am băgat R. Moldova în... CSI.) Oare credeţi, dle Vieru, că respectivele întrebări nu au dreptul la viaţă, că la Chişinău s-a topit şi acea rouă de democraţie care i-ar permite lumii să privească la istoria noastră din ultimii zece ani nu numai cu ochii lui N. Dabija?

    Cred că aţi privit ticăloşenia televizată „Opriţi-l pe Iuda”, unde se produce şi N. Dabija. Eu n-am crezut niciodată că un om poate urî atât de patologic. Participând în acest „film” cu un „interviu” acordat pe Aleea Clasicilor, pe fundalul bustului lui Eminescu, Dabija a înfipt până în plăsele cuţitul lui veninos nu în Iurie Roşca, ci în normele elementare de bun-simţ şi moralitate politică. Nici o luptă politică nu justifică acest şacalism moral; eu nu mi-l mai pot închipui după acest „film” pe Dabija, intrând în biserică şi făcându-şi cruce în faţa icoanei. Eu acum mă tem de acest om; asemenea oameni, dacă ar veni la putere, ne-ar aruncă pe toţi în gropile de var - pe Dvs. inclusiv - dacă ar vedea că nu-l mai zeificaţi şi aţi pretinde la un loc mai de cinste în literatură decât al lui. Şi să închei acest alineat tot cu un „apropo”: în „LA” din 3 august 2000, N. Dabija, într-un editorial care clocoteşte de ură nestăpânită împotriva lui Iurie Roşca, lansează îndemnul: „Opriţi-l”. Eu cred că astăzi acest îndemn trebuie lansat cu referire la dl Dabija; numărul de ieri al „LA” dovedeşte că dl Dabija nu vrea să se oprească...

    Pe mine, dle Vieru, mă sperie exclusivismul şi intoleranţa care răzbat uneori din unele editoriale ale dlui Dabija. Să vă dau doar un exemplu. În chiar numărul din „LA” din 8 martie, Dabija se laudă cu următorul lucru. Cică, în timpul unei întâlniri, într-o şcoală de la Ciocana (cu sala plină), Dabija i-ar fi întrebat, „provocator”, pe copii „cine vorbeşte „limba moldovenească” şi copiii, „într-o singură voce”, au „strigat” un răspuns „extraordinar”: „Proştii!!!”... Şi Dabija este foarte mândru de acest răspuns, pentru că, cică, profesorii i-au spus mai apoi că „aceasta e generaţia crescută de „Daciada” (coautor N. Dabija) şi de „LA” (redactor-şef N. Dabija). Să lăsăm fără aprecieri lăudăroşenia (cultul personalităţii) lui Dabija; există aici, mi se pare, ceva cu mult mai grav. Eu mă tem de generaţia care strigă „într-o singură voce” că cei care vorbesc „limba moldovenească” sunt nişte...”proşti!!!”. Mă tem de acest nou soi de îndoctrinare şi intoleranţă, pentru că istoria noastră, inclusiv povestea cu „limba moldovenească” şi limba română, nu e o foaie vopsită numai în două culori - alb şi negru; am avut o istorie complicată, cu linii sinuoase de evoluţie, iar dragostea de limbă română de la „limba moldovenească” am învăţat-o, am învăţat-o de la „proştii” pe care-i detestă fără drept de apel „generaţia „Daciadei””. Pe mine mă sperie acest „patriotism” agresiv al lui Dabija - un adevărat intelectual basarabean nu are dreptul la asemenea atitudini rectilinii. Dabija nu poate scăpa de patriotismul de baricade din ’89; eu sunt sigur, dle Vieru, că „proştii” lui Dabija sunt în majoritatea lor oameni de treabă, adevăraţi patrioţi, aceştia sunt fraţii şi surorile noastre, oamenii mai în vârstă care aşa au apucat să-i zică limbii noastre. O adevărată conştiinţă istorică şi de neam este în mod cert una tolerantă, conştiinţa limbii vorbite este similară cu conştiinţa religioasă, aici nu avem dreptul - este pur şi simplu periculos - să-i faci „proşti” pe milioane de oameni. Renaşterea istorică a unui neam, revenirea la unele adevăruri istorice şi lingvistice sunt un proces de foarte lungă durată, care reclamă o supremă decenţă şi răbdare; aceasta e o piramidă stricată ce trebuie reconstruită din fire de nisip, aici „buldozerul românismului” lui Dabija poate numai dărâma. A fi român şi punctum nu înseamnă în nici un caz a-i face „proşti” pe cei care încă, obiectiv, n-au realizat acest adevăr incontestabil. Un neam necăjit de istorie, cu fiinţa naţională mutilată, căruia la un moment dat i se spune că „denumirea corectă” a limbii lui este alta, trebuie tratat cu o supremă delicateţe, dar nu pălmuit... (îmi dau seama că după aceste rânduri N. Dabija mă poate trece definitiv în tabăra moldovenismului primitiv, în pomelnicul duşmanilor românismului.)

    ...Iată, dle Vieru, unele motive pentru care l-am „atacat” pe Dabija; din peniţa mea nu picură venin, pentru că nu-l urăsc omeneşte pe N. Dabija, precum, tot omeneşte, nu-i pot urî pe Mircea Snegur, Nicolae Andronic, Ion Sturza, Dumitru Diacov, Ion Ciubuc, Petru Lucinschi, Valeriu Matei ş.a., despre care am scris, de asemenea, într-un ton „descalificant”. Eu înţeleg ziaristica drept o arenă de luptă a ideilor, o confruntare onestă între nişte bărbaţi care polemizează civilizat, dar nu ridică poalele, bărbaţi care şi-au asumat nişte responsabilităţi şi riscuri publice, misiunea cărora e de a-l ridica pe om din genunchi, dar nu de a se sclifosi patriotic şi de a-şi iubi neamul pentru a intra undeva - dacă nu în istorie, măcar în... parlament. De aceea mă şi doare până la lacrimi, dle Vieru, dulcea mea Basarabie, acest cuib care azi a (re)de-venit gol şi amuţit, şi dacă Dvs., mărite Poet, ne-aţi dăruit acea simbolică pasăre a Credinţei şi Speranţei Istorice, care continuă să-şi caute puii cu seminţa încolţită-n cioc, nu-mi faceţi (numai) mie ameninţător din deget, lăsaţi loc şi pentru alt fel de iubire de neam decât a lui Dabija, nu-l lăsaţi pe Dabija să sperie această pasăre, fiindcă ea trebuie să coboare, numaidecât trebuie să coboare în cuibul ei, în cuibul în care trebuie să aibă loc toţi - căci n-am rămas atât de mulţi... Este periculos să lăsăm ca în acest cuib să devină stăpân un cuc trufaş care, cântând iubirea între fraţi, îşi ciupeşte, până la sânge fraţii, cu clonţul lui otrăvit.

    Şi încă ceva, dle Vieru, în ziaristica din Basarabia este loc nu numai pentru publicistica lui Nicolae Dabija; este loc - trebuie să fie - şi pentru unii tineri care au venit în presă acum câţiva ani, inclusiv Igor Burciu pe care ziarul lui N. Dabija îl „cheamă după club” ca să-i ardă câte-o palmă... De ce aceşti tineri ar trebui să aştepte de la cineva certificat de patriot şi bărbat al neamului? Doar Pasărea Dvs., dle Vieru, cu seminţa încolţită-n cioc, n-a cerut de la nimeni adeverinţă că are dreptul să-şi caute puii, până-i va însuri pana...

    Asta mi se pare problema fundamentală a neamului nostru - să încăpem cu toţii într-un cuib, chiar dacă ne iubim în mod diferit Pasărea ocrotitoare. Asta am vrut să vă spun, dle Vieru, asta v-am spus. Restul sunt toate nişte deşertăciuni...