- Cum a apărut ideea de a construi un asemenea monument?

 - Eu aveam 11 ani când forţele armate româneşti şi nemţeşti se retrăgeau în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi s-au oprit pe malul Nistrului. Au staţionat aici mai mult de 4 luni şi, în tot acest timp, s-au comportat foarte frumos cu noi, localnicii. Nemţii erau mai bogaţi decât noi, românii, şi ne-au dat chiar şi un cal cu care să lucrăm pământul. Soldaţii români ne-au ajutat şi ei cu ce au putut. Astfel, în această perioadă, ostaşii au construit două biserici, una catolică şi alta ortodoxă, iar cei care mureau în lupta de pe malul Nistrului erau îngropaţi pe lângă cele două bisericuţe. Era un cimitir frumos şi mi-a rămas în amintire atitudinea bună a acestor ostaşi faţă de noi. Atunci mi-am zis că nu mă voi linişti până nu voi înălţa un monument în amintirea acestor luptători. În perioada puterii sovietice era imposibil să construieşti un asemenea monument, fiindcă politica interzicea astfel de acţiuni. După anul 1990, primarii satului Carahasani mi-au pus beţe în roate şi doar actualul primar mi-a permis să-mi realizez visul.

 - Pentru edificarea unui asemenea monument sunt necesare resurse financiare. De unde aţi găsit aceste resurse?

 - Am strâns ban cu ban pentru a construi acest monument. Alţii şi-au luat automobile şi şi-au construit case, iar eu am strâns aceşti bani pentru ca în localitate să existe un edificiu dedicat acestor tineri curajoşi. Am solicitat mai demult ajutor din partea Ambasadei României, am fost şi la Bucureşti, însă nu m-a ajutat nimeni. Când lucram la construcţia monumentului a venit un om din sat cu 10 lei, însă nu am vrut să-i iau, ca să nu mai am vorbă în sat că mi-au dat bani. Cât voi avea putere îl voi face singur, dar ştiu că n-o să am cu nimeni nimic. Eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu este alături de mine şi că sunt oameni care mă susţin.

- Văd aici o placă comemorativă pe care sunt înscrise numele mai multor ostaşi care şi-au pierdut viaţa în lupta de la Nistru în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. I-aţi cunoscut pe aceşti oameni?

 - Îi ştiu pe foarte mulţi dintre cei care au luptat aici. Pe general nu l-am cunoscut deoarece el s-a aflat în această perioadă în satul vecin, Cătlani. Îi cunosc, în schimb, pe conducătorii regimentului care se afla în satul nostru. Pe colonelul Stăncescu l-am cunoscut personal. Stăncescu era mai tânăr, iar cel mai bătrân era un locotenent-colonel şi care locuia la vecinii noştri de atunci. Iată că acest colonel a fost luat ca prizonier de către sovietici. Când au venit înapoi a trecut prin satul nostru, dar era desculţ şi dezbrăcat. Erau nişte oameni blânzi, culţi şi buni creştini. Purtau iconiţe şi mergeau la biserică zilnic pentru a se ruga. Mult timp însă asupra lor au fost adresate vorbe urâte dinspre Răsărit.

 - Cum arăta în acea perioadă locul unde dumneavoastră aţi construit acest monument?

 - Pe locul unde acum se înalţă monumentul era un gazon cu flori. În fiecare zi, doi ostaşi veneau şi îngrijeau aceste flori şi mormintele din apropiere. Ostaşii făceau sicrie pentru soldaţii care şi-au pierdut viaţa în război şi erau îngropaţi creştineşte. Cimitirul era împrejmuit de un gard înalt şi în faţă erau două porţi mari şi frumoase. Pe aceste porţi se aflau, de o parte şi de alta, plăci albe pe care erau scrise cu vopsea neagră numele soldaţilor care au murit pe câmpul de luptă. Imediat după război, cimitirul a fost distrus. Peste 15 ani l-am întrebat pe fostul primar al satului de ce a distrus acest cimitir şi el mi-a spus că „a fost ordin de la centru”. Mi-a trebuit mult timp ca să pregătesc terenul pentru construirea acestui monument, deoarece peste tot era numai gunoi. Am arat acest teren, am semănat flori, dar numai în momentul în care a venit actualul primar la putere am putut să construiesc monumentul, deoarece ceilalţi primari nu mi-au permis. 

 - Ce amintiri vă leagă de perioada în care aceşti ostaşi au locuit în satul Carahasani?

 - De multe ori îi vedeam pe aceşti soldaţi, treceam pe lângă cimitirul lor, dar este un caz de care îmi amintesc şi pe care aş vrea să vi-l povestesc. Eu aduceam apă de la fântână şi am văzut mai mulţi soldaţi cu raniţele date jos, răsuflau din greu, erau murdari de noroi şi stăteau sprijiniţi de un gard. S-au uitat aşa la mine cum eu mergeam cu căldarea şi unul dintre ei mi-a spus: „Băiete, dă-mi te rog puţină apă”. Le-am întins căldarea cu apă şi până la ultimul soldat aceasta era deja goală. M-am întors înapoi şi soldaţii m-au întrebat pe unde-s ruşii. Le-am răspuns că se află în satul Olăneşti şi ei s-au întors, plecând aşa la vale. Nu ştiu de ce, dar mi-a rămas în amintiri şi în gând acest moment. Amintirile m-au impulsionat şi mi-au dat putere ca să duc la bun sfârşit construcţia monumentului. Îmi amintesc şi de anul 1940, când au venit sovieticii, care s-au comportat foarte urât cu noi până în anul 1941, când au venit românii şi ne-au eliberat. După război, toţi tinerii din sat cântau: Românie, Românie/ Nu lăsă ruşii să vie/ Că ruşii dacă or veni/ Lege sfântă nu va fi. Mai târziu, la 22 august 1944, au venit ruşii şi am nimerit sub ocupaţie sovietică şi am avut mari probleme, iar aceste probleme se resimt şi astăzi.

 - Ce lucrări intenţionaţi să faceţi la acest monument pe viitor?

- Aş dori să construiesc un trotuar şi pe urmă voi vedea ce mai este de făcut pentru ca acest loc să reprezinte un omagiu adus acestor martiri şi să amintească localnicilor despre atitudinea binevoitoare a acestor tineri, fiindcă mulţi din consătenii mei au avut reacţii diferite atunci când au aflat că intenţionez să construiesc un asemenea monument. Unii dintre ei au aprobat această idee, însă cei mai muţi dintre ei au considerat că este un gest de susţinere a fasciştilor. Nu este dreptul acestor oameni să-i judece pe aceşti soldaţi. Istoria o va face. Eu îmi amintesc doar de faptele bune care le-au realizat aceşti tineri şi consider că visul meu s-a realizat acum, când văd înălţat acest monument frumos, construit cu propriile forţe. De asemenea, intenţionez să fac rost de fotografiile acestor ostaşi, pentru ca fiecare nume scris pe această placă să aibă alături şi o fotografie. Câteva din aceste fotografii deja le-am adunat, însă mai sunt multe poze care sunt foarte dificil de găsit. Eu ştiu că doar cu ajutorul lui Dumnezeu voi realiza tot ce intenţionez să fac în amintirea acestor ostaşi.

 - Vă mulţumesc!

Directorul executiv al Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni, Eugen Popescu:
Vom propune ca Victor Boian să primească o distincţie înaltă din partea statului român

    Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni a propus administraţiei prezidenţiale a României, dar şi Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, ca Victor Boian, acest excepţional basarabean, care din propriii bani de pensie, din banii sărăciei, a reuşit să ridice un monument ostaşilor români căzuţi pe frontul antisovietic din Basarabia, să primească o distincţie înaltă din partea statului român. Aceeaşi propunere o vom face şi ministrului Apărării Naţionale, pentru că el a luptat şi a fost soldat al Armatei Române. Gestul dlui Boian este de o nobleţe care nu poate să încapă în cuvinte, care nu poate fi descris şi este un exemplu de patriotism suprem care, din păcate, aici, pe acest mal al Prutului, începe să lipsească din ce în ce mai mult. Un alt caz asupra căruia autorităţile române ar trebui să atragă atenţia este moartea celor 9 tineri de la Orhei, ucişi de către soldaţii sovietici. Eu sunt martiri ai neamului românesc şi reprezintă un exemplu viu, iar faptele lor ar trebui descrise în cărţile de istorie ale românilor ca fapte de martirism. Biserica Ortodoxă Română ar trebui să ia în calcul aceste fapte eroice şi ar trebui ca aceşti eroi să fie transformaţi în sfinţi, deoarece, la vârsta de 17 ani, să te jertfeşti pentru idealul naţional, presupune o conştiinţă şi o trăire spirituală dincolo de înţelegerea unei fiinţe umane, iar fapta lor se înscrie în acea faptă de jertfă pe care numai sfinţii au avut-o faţă de credinţa din care fac parte.