Este Kosovo un precedent?

    Kosovo este un precedent atât timp cât mulţi actori politici relevanţi, fie în Abhazia, Transnistria, Cipru de Nord, Rusia, sau chiar R. Moldova, cred că modelul Kosovo este un precedent. Statele din Uniunea Europeană (Cipru, Spania, România, Grecia, Slovacia), care ezită să recunoască  declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, recunosc implicit această situaţie drept un precedent. Pentru alţi actori politici internaţionali Kosovo nu constituie un precedent. În astfel de situaţii, adevăruri absolute nu există, şi unele guverne decid că declaraţia de independenţă a Kosovo este un precedent, iar altele nu. Aceste dezbateri vor continua mulţi ani. Important e să folosim argumente care ar limita aplicabilitatea acestui precedent pentru Moldova.

De ce anume Kosovo?

    Moldova nu trebuie să accepte doar Kosovo drept precedent. În Balcani există 4 tipuri de precedente: 1) reunificarea forţată a unui stat de către comunitatea internaţională în cadrul unui aranjament confederativ care se centralizează treptat (Bosnia); 2) soluţionarea unui conflict prin descentralizare, dar menţinerea unui stat unitar (Macedonia); 3) secesiunea unei republici cu acordul centrului (Muntenegru care s-a separat cu acordul Serbiei); 4) secesiune unilaterală, recunoscută internaţional fără acordul statului gazdă (Kosovo). Deci, Kosovo este unul din cele 4 precedente balcanice. De ce anume Transnistria sau Abhazia trebuie să urmeze anume opţiunea 4, dar nu 1, 2 sau 3 - este o discuţie lungă, fără un răspuns predeterminat.

Câte “precedente” Kosovo?

    De fapt, Kosovo constituie mai multe precedente. Unele din ele - convenabile unor regiuni secesioniste ca Abhazia sau Transnistria, altele nu. De exemplu, Kosovo este un precedent al unei regiuni care se mişcă spre independenţă în calitate de protectorat internaţional, guvernat de ONU, cu trupe NATO (acceptate de Serbia prin acordul de la Kumanovo din iunie 1999), în care alegerile sunt organizate de comunitatea internaţională. Kosovo a fost guvernat de ONU între 1999 şi 2008. Abia acum devine formal independent, dar în realitate va fi de facto guvernat de către UE pentru încă mulţi ani. Până acum câţiva ani, nu se ştia cu certitudine dacă Kosovo va deveni independent sau nu. Acest lucru nu a fost decis în 1999 sau 2001, ci abia recent, după mai mulţi ani în care Kosovo a fost, de fapt, un protectorat internaţional.

    Acum aplicarea acestor “precedente” inspirate din Kosovo în cazurile conflictelor postsovietice ridică următoarele întrebări: este gata Rusia să accepte statutul de protectorat internaţional pentru Abhazia? Dar trupele NATO în Osetia de Sud sau Transnistria (chiar şi împreună cu trupele ruseşti)? Este gata regimul lui Igor Smirnov să accepte organizarea repetată (pe parcurs a 8-10 ani) a alegerilor în Transnistria de către OSCE? Este gata Transnistria sau Osetia de Sud să fie guvernate de UE sau ONU, timp de 8-10 ani, înainte de a discuta dacă i se acordă independenţa sau nu? Răspunsurile la aceste întrebări i-ar face pe mulţi la Moscova, Tiraspol sau Suhumi să nu mai vorbească de precedentul Kosovo. Rusia, în special, nu ar accepta o astfel de aplicare a precedentului Kosovo, pentru că ar pierde monopolul de influenţă asupra Osetiei de Sud, Abhaziei şi oarecum a Transnistriei.

    Alt precedent în cazul regiunii Kosovo este precedentul „independenţei condiţionale”, în care regiunea se mişcă spre independenţă în urma implementării unor standarde de guvernare (funcţionalitate a instituţiilor) şi protecţia drepturilor minorităţilor. Situaţia sârbilor este foarte dificilă în Kosovo, dar, de exemplu, în Abhazia sau Nagorno-Karabah nici nu se pune problema revenirii georgienilor sau azerilor (decât după acceptarea independenţei). În Abhazia, revenirea georgienilor i-ar transforma pe abhazi într-o minoritate clară. Dilema demografică fundamentală a abhazilor este următoarea: „Avem şanse să fim recunoscuţi dacă suntem democratici, dar dacă devenim democratici, înseamnă că trebuie să acceptăm participarea nondiscriminatorie a georgienilor în sistemul politic şi, prin urmare, ajungem o minoritate. Prin urmare, nu ne putem democratiza, ceea ce scade şansele că vom fi acceptaţi de către comunitatea internaţională”. Or, independenţa condiţională, ca unul din elementele precedentului Kosovo, nu rezolvă problema abhazilor.

“Precedentul Kosovo” şi conflictele post-sovietice

    Precedentul Kosovo este recunoaşterea internaţională a separării unilaterale a unei regiuni în care majoritatea absolută a populaţiei dintr-o regiune a fost supusă epurărilor etnice de către statul gazdă (Serbia). Elementul-cheie din acest precedent sunt „epurările etnice”, nu secesiunea. Aceste epurări etnice au fost recunoscute de Consiliul de Securitate ONU. Nici Abhazia, nici Osetia de Sud, nici Transnistria – nu au avut niciodată realităţile demografice ale Kosovo (în Nagorno-Karabah situaţia demografică era similară cu Kosovo). În Transnistria şi Osetia de Sud nu au existat nici măcar intenţii de a recurge la epurări etnice (în ambele conflicte au murit câte aproximativ 1000 de persoane), iar în Abhazia – georgienii au fost principalele victime ale epurărilor etnice (abhazii înainte de conflict reprezentau 18% din populaţia regiunii, iar georgienii 48%), cu multe crime de război de ambele părţi. În lume nu există conflicte secesioniste similare.

Efecte globale?

    Deseori este invocat faptul că precedentul Kosovo ar afecta multe state europene sau Canada, de exemplu. Aceste paralele au un bun efect propagandistic, dar sunt oarecum departe de realitate. Să le luăm pe rând. În Irlanda de Nord şi Quebec – statul britanic sau canadian demult au acceptat principiul că dacă majoritatea populaţiei din aceste regiuni va vota în favoarea secesiunii, aceasta va fi acceptată.

Marea Britanie acceptă acelaşi principiu în cazul Scoţiei. Majorităţi pentru secesiune nu există în nici una din aceste regiuni (Quebec a avut 2 referendumuri în care secesiunea de Canada a fost respinsă).

Nici în Catalonia (Spania) nu există o majoritate proindependenţă. În Belgia, posibilitatea secesiunii este acceptată în principiu (nu neapărat dorită) de ambele comunităţi (unde oricum majoritatea flamandă a ţării aparent intenţionează să se separe de minoritatea valonă). Există probabilitatea că Kosovo va fi un stat semirecunoscut, ca Taiwan. Dar în acest caz, Kosovo nu ar reprezenta nimic nou, ci ar confirma “precedentul Taiwan”, în loc să creeze un precedent nou.

Colegul meu de la ECFR, Jose-Ignacio Torreblanca, defineşte precedentul Kosovo în următorul mod: „Independenţa Kosovo este un precedent pentru cei care recurg la epurări etnice sau genocid sau nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Acesta nu este un precedent pentru statele democratice. Singurii responsabili pentru independenţa Kosovo sunt sârbii, nu americanii sau europenii. Nu trebuie să fim impresionaţi de argumentele culese din dreptul internaţional. Aceste argumente sunt invocate regulat de către cei care sistematic abuzează dreptul internaţional prin faptul că nu respectă angajamentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului pe care şi le-au asumat”.

    Declaraţia de independenţă a Kosovo este aşteptată de 2-3 ani, iar Chişinăul nu a venit cu nimic altceva decât cu o reacţie improvizată şi impulsivă. Moldova trebuia să vină cu o reacţie calmă care delimita clar statele care au recurs la epurări etnice (Serbia), şi cele care nu au recurs (Moldova). Moldova a făcut contrariul. Declaraţia Parlamentului despre Kosovo afirmă că situaţia creată „contribuie în mod direct la provocarea separatismului, unul din principalele pericole ale secolului XXI, generează escaladarea tensiunii nu numai în Balcani şi în întreaga Europă, dar şi într-un şir de alte regiuni ale lumii”. În esenţă, declaraţia Parlamentului în loc să delimiteze problema transnistreană de precedentul Kosovo,  aruncă în aceeaşi oală toate separatismele din lume. Inclusiv Transnistria. În plus, declaraţia Parlamentului acceptă definiţia ruso-abhazo-transnistreană a „precedentului Kosovo”. Acest lucru poate fi uşor evitat invocând argumentele de mai sus, diluând şi lărgind însăşi definiţia acestui precedent, astfel încât să o facă inacceptabilă la Tiraspol sau Moscova.

    Bunăoară, reacţia Georgiei a fost calculată, argumentată şi pregătită din timp. Saakaşvili a declarat: „E o diferenţă mare dintre situaţia din Kosovo şi Georgia. Kosovarii sunt ei victime ale epurărilor etnice, pe când în regiunile separatiste ale Georgiei, anume autorităţile separatiste au recurs la epurări etnice”. Deci, în loc să arunce toate separatismele în acelaşi coş, a fost evidenţiat argumentul central care a dus la independenţa Kosovo, şi care nu este valabil în Georgia (şi Moldova).

Kosovo: începutul unei dezbateri

    Dacă se doreşte evitarea aşa-numitului “precedent Kosovo”, trebuie rediscutată în primul rând definiţia acestui concept. Independenţa Kosovo nu este un precedent, ci o serie de precedente. Multe dintre aspectele cărora nu ar fi acceptabile Rusiei sau regiunilor secesioniste postsovietice. Secesiunea unilaterală (precedentul invocat de Rusia) este o realitate, dar, practic, toate regiunile secesioniste postsovietice sunt foarte, foarte departe de realităţile care au propulsat Kosovo spre independenţă. Oricum, se va mai discuta încă mulţi ani ce constituie “precedentul Kosovo”. Însă această discuţie este cu mult mai nuanţată decât o prezintă Rusia sau regiunile secesioniste existente. Moldova sau Georgia pot utiliza multe din elementele precedentelor Kosovo pentru a-şi promova interesele. Deocamdată, mesajele politice de la Chişinău legate de Kosovo merg în direcţia opusă. Ele sugerează paralelisme inexistente dintre Transnistria şi Kosovo.