- Pentru început, o precizare. Nu sunt scriitor de SF. Sunt autorul câtorva povestiri pseudo-SF sau în care am utilizat anumite trucuri din arsenalul fantaștilor. Sub puterea sovietică, SF-ul sau ceea ce mima SF-ul era un gen productiv, care îți dădea posibilitatea să spui, nenumindu-le, anumite adevăruri. Era, de fapt, esopismul (de la Esop) modern garnisit cu diverse tinichele, mărgele colorate și cuvințele savantlâcoase, pe rol de bombițe fumigene. Scriitorii de SF făceau pe nebunii prin spații extraterestre, prin epoci de mult apuse sau încă ne-răsărite, iar vigilenții realiști în civil de la glavlit (=cenzură), înșurubați să vegheze (sau să pri-vegheze) castitatea (pseudo-) valorilor comuniste, făceau pe niznaiul... Joc ambiguu, periculos, la limită, cu finalitate incertă, miza fiind... Exista o înțelegere tacită: tu, scriitorașul, evoci, de exemplu, un tiran – mustăcios/chel și căplăug/sprâncenat – din Casiopeea sau din Atlantida, îl faci harcea-parcea..., iar eu, coșcogea glavlit, nu văd nicio asemănare cu... vreun iubit conducător. Gromov a fost printre primii la noi care a intuit, a înțeles că, în epoca și în condițiile date, toga (halat, pestelcă) de fabulist prinde la față și dă bine la autorități.

Revin la întrebare. L-am cunoscut exact cum se cade și e firesc să cunoşti un scriitor – am citit o carte semnată de dumnealui. Nu îmi mai amintesc exact anul în care a fost editată, era prin șaizeci și ceva, de mult... Gromov o scrisese în colaborare cu Tadeuş Malinovschi, ulterior academician, om distins, doldora de idei științifice avangardiste, cunoscător de carte românească, și nu numai... Aceștia doi, Gromov și Malinovschi (de fapt, erau trei, duetul fiind secundat de compozitorul Vasile Zagorschi), au fost prieteni toată viața și vor fi rămas și dincolo de limitele existenței pământești. Cel puțin, dădeau această impresie. Gromov, ca să nu uit, a avut o relație foarte bună, aproape intimă, cu obștimea științifică din republica moldovenească, relație în care a avut grijă să mă angreneze și pe mine, ca succesor de drept, care mai încoace – relația – a eșuat lamentabil. (De obicei, le spunea distinșilor amici: „am două fete şi doi băieţi”. Fetele erau copiii biologici, iar băieţii eram eu şi Mihai Cimpoi. Bine, păstrăm ierarhia, și inversăm: Cimpoi și – ca să nu ies din paradigmă – umila mea persoană. Ținea foarte mult la Mihai și nu s-a îndoit niciodată de virtuțile de scriitor și de savant ale actualului academician.)

- Cartea se intitula „Taina Luceafărului”, pe care, în mod sigur, nu și-o mai amintește nimeni. Era prima carte de serie, foarte politizată, bineînţeles, cu eroi sovietici, care luptau pentru adevăr, pentru pace, pentru bine, contra imperialismului mondial... În scrierile din acea perioadă, sovieticii, invariabil, ieșeau învingători, iar puzderia de imperialiști de pretutindeni fugeau mâncând pământul și solul mai puțin fertil al altor planete. (Doamne, ferește! Uniunea Sovietică în... lupta contra imperialismului, asta chiar că era întruchiparea perversiunii perverse.) Dar era o carte neaşteptată, deosebită de tot ce însemna pe atunci, în RSSM, proză, literatură, ficțiune. Eram la vârsta când nu se dau note, nu se fac aprecieri, dar, oricum, cartea m-a frapat. Cartea îmi fusese pusă în brațe de cel mai bun prieten (de unde o fi dibuit-o, la noi, în Popeștii anilor 1960?), Vasile Căldare (Dumnezeu să-l odihnească în pace și pe acesta), așa că nu era nici un chip să n-o citesc. Probabil, atunci m-am îndrăgostit de stele și am visat la stele. Unde mai pui că eram și pescar și stăteam nopțile pe malul iazurilor de la Ponoare și Vâlcică. În singurătatea și tăcerea nopților, singură fantezia era capabilă să dea viață și să înfioreze mișcarea sferelor celeste. Deasupra capului – cerul cu stele, în oglinda iazurilor – același cer înstelat. Era ca și cum am fi pășit printre stele. Un cer de stele dedesubt, de-asupra-i cer de stele... Asta era senzația. Eram stăpânii și singurii care aveau putere asupra măreției. Cred că noi eram aceia care spre zori răsăreau Luceafărul, cred că între noi și Venus se stabilise o relație secretă care mai vibrează și acum... Această carte a picat foarte bine, pentru că eram la vârsta la care eram și tocmai debutase era cosmică.

- Dar întâlnirea propriu-zisă cu Alexandru Gromov, când și în ce împrejurări s-a produs?

- Liliană dragă, dacă pui astfel de întrebări, riscăm ca interviul nostru să se transforme într-o ditamai evocare a epocii prin care și-a plimbat pașii, gândurile, pasiunile și idealurile mulțime de oameni și, mai ales, de tot felul. Când zici când, mă provoci să reanimez o întreagă epocă... Relatez telegrafic: hazardul sau ce naiba o fi fost a făcut să aterizez la Facultatea de Jurnalism a Universității din Chișinău, unde își făceau studiile (vorbă să fie, era o instituție de cea mai primitivă îndoctrinare ideologică) toți aspiranții la glorie scriitoricească. De acolo n-a fost decât un pas (în realitate, sunt vreo cinci sute, am numărat) până la Casa Presei. Pe atunci, Casa Presei era o instituție cu totul deosebită și chiar deocheată. La ziare şi reviste se rezolvau cam toate problemele, începând cu intrigile şi durerile provocate de amor şi terminând cu sancționarea brigadierului care s-a purtat urât cu tanti cutare și cu directorul care l-a eliberat ilegal din funcție pe cutărică şi tot aşa înainte. Tot acolo se puneau la cale intrigile, debarcările și erau cultivați laurii pentru celebritățile de a doua zi. Pe scurt, era un du-te-vino nemaipomenit, din circuit făcând parte restaurantele și bodegile rău famate din împrejurimi. Student fiind, la anul trei, am fost angajat la „Tinerimea Moldovei” (caz rarisim, eram cel mai tânăr ziarist din URSS). Şi a dat Dumnezeu să particip la o conferinţă ştiinţifică unională, la care era prezent şi un savant celebru – Aleksandr Prohorov, laureat al tuturor premiilor sovietice posibile şi, probabil, imposibile, dar şi al premiului Nobel. Făcea parte din elita științifică, lucra în domeniul inventării armelor celor mai sofisticate, era, cum se zice, secretizat, și nu acorda interviuri (cred că nici nu i se permitea). Nu mai ştiu cum, dar, împreună cu fizicianul de la noi, Ion Holban, am reușit să-i luăm un interviu, care, inițial, a fost publicat în „Tinerimea”, iar mai apoi, tradus în rusește, a fost tirajat de alte ediții. A doua zi am fost căutat de Alexandru Gromov şi de Mihail Ion Ciubotaru, somităţi la Casa Presei, care mi-au propus să scriu pentru revista „Moldova”. La „Moldova” aveau acces numai boierii literari ai vremii, așa că, prin bunăvoința lui Al. Gromov și M. I. Ciubotaru, fusesem boierit și eu. Asta însemna recunoaștere și consacrare. Revista era lucrată de o echipă nemaipomenită, condusă de un transnistrean bătăios și demn, Nicolae Dorofeev, fără prea mult talent în ale scrisului, dar care știa să apere interesele revistei și ale colaboratorilor, ceea ce pentru respectivii ani reprezenta o virtute indiscutabilă. Din echipă făceau parte Anatol Gujel, Vitalie Tulnic, Ion Gheorghiță, Mitrofan Vătavu, Anatol Ciocanu, Boris Marian, M. I. Ciubotaru, Alexandru Gromov, Anastasia Rusu și alții, toți mărinimoși și cu dragoste de tineri.

- Alexandru Gromov era cunoscut/recunoscut şi pentru faptul că avea şcoală românească şi o cultură generală foarte bogată.

- Scoate foarte, nu există așa ceva. Foarte și la perfecție există doar la ruși și de la o vreme – la basarabeni. Gromov era un om normal și fusese educat într-un mediu românesc normal. Aici, în această cetate națională, bunul-simț a stat întotdeauna în capul mesei. A stat, nu foarte a stat; în capul mesei, nu foarte în capul mesei.

- Am luat act, mergem mai departe.

- Deși (habar n-am de ce zic deși, deoarece fiii lui Israel au fost întotdeauna prezenți în cultura românească) era evreu, Alexandru Gromov era un bun cunoscător al limbii române, ba chiar aş spune că – prin atitudine, prin felul de a fi și de a se comporta – Alexandru Gromov era un bun român. Cum s-ar zice, nu era parșiv și nici dat cu rușii definitiv (ca majoritatea evreilor în RSSM, veniți de obicei din alte tărâmuri, nu din cele românești, după al doilea război) decât prin numele oarecum tradus de frică (când Gromov A. Ia. a fost primit în PCUS, Busuioc A. A. l-a prezentat cinstitei adunări – așa cerea statutul, Busuioc fiind cu stagiu mai mare în PCUS: îl cunosc pe tov. Gromov încă de pe când era Gofman...). Știu că și părinții lui (de la Ismail, dacă nu voi fi greșind, dar privitori peste Dunăre) au fost buni români. Nu fusese crescut la palat și nu făcuse școale înalte. Făcuse și el colea o școală de meserii (căci evreii nu se lasă până nu pun mâna pe o meserie), dar mai urmase și niște cursuri cu profesori vestiți în epocă și în posteritate, ca extern, pare-se, adică frecventase acele cursuri benevol și nesilit de nimeni. După părerea mea, fusese, de fapt, un remarcabil autodidact. Cam atât. În epoca în care înflorea prietenia noastră, nu se prea făceau confidențe despre biografia pre-sovietică, dacă aceasta nu avea sorginte revoluționaro-proletaro-golănească, reală sau inventată.

Pe timpurile de care vorbim mai rămăseseră cadre cu şcoală românească, dar între timp veneau, şi în presă, şi în învăţământ, cadre educate de sovietici, şi diferenţa, distanţa dintre reprezentanţii unei generaţii şi a alteia era uriaşă. Fiindcă ăştia, mai tineri, veneau din Canna, Cutcoveţchi, Barski, iar Gromov (şi alţii) venea din Eminescu, Arghezi, Sadoveanu, Cojbuc, Enescu, Porumbescu etc. Diferența era de la cer la pământ și Gromov încerca, în disperare de cauză, s-o diminueze.

- Ce îl mai deosebea pe Alexandru Gromov de alţi colegi de breaslă?

- Generozitatea. Am foarte multe amintiri legate de Gromov, pe care odată şi odată o să le răscolesc. El a fost un învățător și un deschizător de drumuri. Neavând noi școli, mai mulți oameni care s-au întâmplat în viața mea au fost ca niște școli. Adică, și Alexandru Gromov, care, literalmente, încerca să se zidească în discipolii săi.

- Vă mulţumim că aţi binevoit să împărtăşiţi cu noi aceste frumoase amintiri, sperăm să ajungem să le citim pe îndelete şi pe desfăşurate într-un volum semnat de Dvs., pentru a avea ocazia să parcurgem, măcar virtual, şi noi aceste „şcoli”.