În perioada interbelică, cei doi erau pe poziţii ideologice diferite. Steinhardt era ataşat de idealurile liberalismului conservator, iar Noica se afla, ca şi Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu, sub influenţa carismaticului profesor Nae Ionescu, care îmbrăţişase cauza Mişcării Legionare.

Tragedia României în timpul dictaturii comuniste i-a adus pe Steinhardt şi Noica, în mod firesc, de aceeaşi parte a baricadei. Suprema probă a loialităţii în prietenie a dat-o Nicolae Steinhardt, în momentul în care a refuzat să depună mărturie în procesul intentat de securitate „lotului Noica”, chiar dacă acest lucru l-a costat 13 ani de muncă silnică.

Nicolae Steinhardt (12 iulie 1912 – 30 martie 1989) a fost un scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituţional.

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate Nicu Steinhard, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii). Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.

Între Nicolae Steinhardt şi Constantin Noica a fost o prietenie vie, ce poate fi considerată model pentru intelectualii care influenţează cultura unui timp şi a unei naţiuni. Pentru Steinhardt, convertit la creştinism în închisoare, experienţa carcerală a însemnat o ofertă de destin în sens dostoievskian, aşa cum îi mărturisea prietenului său la ieşirea din detenţie. La rându-i, Noica a fost cel care i-a găsit lui Steinhardt locul unde acesta avea să-şi împlinească vocaţia de monah.