Pavel Proca este o figură emblematică pentru critica de teatru din Basarabia. Meritul lui constă nu doar în redarea iscusită a actului teatral, el imortalizează oameni şi secvenţe teatrale, care fără pana iscusită a unui cronicar talentat şi onest, ar fi dispărut odată cu consumarea spectacolului în sine. Pentru că emoţia creată de jocul unui actor, de un spectacol, este efemeră, ea dispare odată cu lăsarea cortinei. Valoarea portretelor create de Pavel Proca nu este doar una documentară, ci are şi importanţă literară, iar să lecturezi portretele cronicarului de la Bălţi este o adevărată delectare, te îndrăgosteşte de teatru fără să fi avut înainte o predilecţie pentru acest domeniu al artei.

Pe 1 aprilie, Pavel Proca şi-a sărbătorit ziua de naştere, a atins o vârstă a majoratului. Cu această ocazie, la Casa Actorului a fost lansat volumul „Şi noi eram o ceată tristă...” un volum care are valoare de paşaport pentru mişcarea noastră teatrală. Iar noi l-am convocat pe Pavel Proca la o discuţie despre critică şi critici şi, spre bucuria noastră, bălţeanul a acceptat provocarea.

- Pentru început, vă adresăm sincere felicitări cu ocazia zilei de naştere, vă dorim mulţi ani, noroc, sănătate şi inspiraţie. 2012, prorocit de mulţi anul în care ar avea să se întâmple sfârşitul lumii, este pentru Dvs. unul al aniversărilor. În acest an se împlinesc şi 40 de ani de când lucraţi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Ce poate să-l ţină într-un singur loc atâta timp pe un om: dragostea sau credinţa?

- Mulţumesc pentru felicitări. Aniversările vin şi se duc. Teatrele rămân, dar nu pe loc. Dragoste sau credinţă?! Nici una, nici alta. Nu fac parte din tagma îndrăgostiţilor pe viaţă. Pur şi simplu, îmi respect profesia. Bună, rea – e a mea. Nu-i cred pe acei care-şi rup cămăşile, vărsând lacrimi de crocodil: fără teatru... of! of! of! viaţa-mi e pustie! Să fim serioşi. Trăncăneală. M-a ţinut în loc, în primul rând, trupa bălţeană. Era una admirabilă. Şi regizorul Anatol Pânzaru era un profesionist sadea. Şi Ion Puiu aşijderea. Spre deosebire de unii, care strigă în gura mare că au fost şi sunt invitaţi de toate teatrele de pe toate continentele şi numai patriotismul nu le-a permis să plece, eu, într-adevăr, am fost invitat pe timpuri şi de Valeriu Cupcea la A.S.Puşkin, şi de Ion Sandri Şcurea la Luceafărul. Nu am acceptat ofertele fiindcă sunt o fire inadaptabilă. Nimic mai mult.

- În curând se va lăsa cortina peste o nouă stagiune teatrală. Deşi locuiţi şi activaţi la Bălţi, ştim că asta nu este un impediment pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă pe toate scenele noastre de teatru. Cum este pentru Dvs., ca spectator, dar şi în calitate de critic de teatru, această stagiune?

- Din păcate, stagiunea trecută a fost pentru mine una sedentară: finisând volumul „Şi noi eram o ceată tristă...” nu mi-am permis călătorii de investigare. Mi-au rămas în memorie două spectacole, montate în alte stagiuni, dar vizionate în anul 2011: „Suflete moarte”, în regia lui Ion Sapdaru, montat pe scena teatrului Mihai Eminescu şi „Ultimul Suţţo”, după piesa lui Dumitru Crudu, montat de Sandu Vasilache la Botoşani. Indiscutabil, a fost o surpriză şi „Ţara asta a uitat de noi”, montat la Satiricus de Sandu Grecu după piesa lui Constantin Cheianu, or, acest spectacol face parte din genul document-publicistică şi nu-l pot alătura celor două. M-a surprins „D-ale carnavalului”, spectacolul studenţilor anului trei, discipolii lui Vlad Ciobanu, montat de Mihai Iorga.

- Ce are de împărţit astăzi critica basarabeană că este dispersată în tabere inamice, se acuză unul pe altul că ar scrie la comandă, că ar scrie pentru bani sau din alte interese personale?

- Nu cred că azi scrie cineva pentru bani. Nu cred din simplul motiv că şi azi, şi ieri, şi mâine parale pentru cronicarii de teatru nu au fost, nu sunt şi nu vor fi. Azi se plăteşte, foarte bine, regia. Chiar şi cea foarte proastă. „Taberele inamice” sunt nişte mofturi provinciale.

- După părerea Dvs., ce greutate are astăzi în societatea noastră părerea unui critic de teatru? Este ea importantă pentru actor, pentru regizor, pentru teatru? Are la noi un critic suficientă autoritate încât să funcţioneze ca un reper plauzibil?

- Părerile unui critic de teatru nu au nici o valoare în teatru (cu unele mici excepţii). Nu au pentru că nimeni sau aproape nimeni nu citeşte nimic. Toţi criticii, fără excepţie, scriu pentru arhivele muzeelor inexistente. „Reperele plauzibile” sunt doar proiectele susţinute financiar de sponsorii mărinimoşi.

- Astfel de întrebări le sunt acordate de obicei puştilor şi adolescenţilor. Pentru a înţelege ce drum ţintesc în viaţă, sunt întrebaţi de idoli. Mă rog să pardonaţi, de la Pavel Proca cetire, dar cred şi eu că Dvs., un critic de teatru cu autoritate, aţi fi avut vreodată o autoritate de care aţi ţinut cont, la care v-aţi raportat. Cine a fost acela sau aceea?

- Despre criticii vremurilor mele am scris destul în cronicile şi cărţile mele. Au fost mulţi de la care am învăţat multe. Or, pe atunci, despre teatru scriau nu doar cronicarii angajaţi la ziare şi reviste, ci şi scriitorii de profesie. Doar câteva nume: Alexandru Gromov, Anatol Ciocanu, Gheorghe Vodă, Serafim Saka, Andrei Strâmbeanu, Gheorghe Malarciuc, Dumitru Matcovschi... Erau critici de temut şi la colegiul repertorial al Ministerului Culturii. Veneau somităţi teatrale de la revistele Teatr şi Sovetskaia kulitura de la Moscova. Publicau materiale de opinii regizorii Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Andrei Băleanu.

- Cum credeţi, ce stârneşte mai multă curiozitate astăzi asupra unui spectacol: cronica unui critic sau critica populară ori, cum i s-ar mai spune, „reputaţia”?

- Nici cronica critică şi nici critica populară. Reputaţia, cum au numit-o, e stârnită de Galele Premiilor UNITEM. Şi de juriile acestor Gale. Ai fost membru al mai multor jurizări, cum le numesc unii: s-au luat în considerare materialele criticilor, publicate pe parcursul stagiunilor? Aida de...

- Care este, după părerea Dvs. modelul ideal de relaţie între teatru şi societate? Dar între teatru şi critică?

- Modelele mă lasă absolut rece. Nu-s de mine. Relaţia teatru-critică e una mai mult familială: vin ai mei, pleacă-ai mei. Deşi, nici chiar ai mei nu scriu doar elogii despre teatrul meu. Şi atunci critica vine dinspre teatru în adresa opiniilor obiective. Aşa-i primit în lumea noastră.

- Cronicile, portretele pe care le scrieţi sunt cheiţe noi pentru noi înţelesuri asupra procesului teatral din Moldova şi al eroilor săi. Abia aşteptăm şi alte însemnări, şi alte volume, dar am vrea să ştim dacă până în momentul de faţă aveţi vreun regret pentru vreun portret care nu a fost schiţat, pentru vreun mănunchi de vorbe care nu au fost aşezate la locul lor la timpul potrivit?

- Am scris şi am publicat circa 150 de portrete. Dar nu despre 150 de personalităţi. Despre unii teatrali am scris şi două, şi trei, şi patru eseuri. Nici unul însă, nu a fost scris la comandă. Eroii le citeau abia după ce erau publicate în reviste sau cărţi. Vreo jumătate din ele, vreau să cred, sunt citibile. Nu e puţin. Cât despre regrete, apoi regret că nu am avut îndrăzneală să fac regie: aş fi montat piese bune mult mai bine decât unii montatori de piese proaste.

- În dialogul cu Dina Ghimpu, publicat în volumul „Şi noi eram o ceată tristă...” afirmaţi: „Un nou model de critică ar mai însemna şi o cronică ce ar putea fi citită şi peste ani, producând delectare”. Dar e de la sine înţeles că o persoană care scrie, chiar şi despre teatru sau, mai ales, despre teatru, e musai să se simtă în largul lui şi în limba în care se exprimă. Oferă prilej de delectare lecturarea textelor scrise de nou-veniţi în critica de teatru de la noi?

- Nu peste ani, ci chiar în anii noştri cetitul e o delectare rarisimă. Calculatorul e abecedarul noii generaţii. Apropo, unii regizori îşi xeroxează regiile de pe internet. Citesc cu o deosebită plăcere materialele analitice semnate de Dorina Butucioc şi Cristina Cernopolc. Cred că sunt mai mulţi critici noi şi buni, dar încă nu am dat de ei.

- Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră şi abia aşteptăm texte noi de la Dvs.!

- La rându-mi, îţi mulţumesc pentru dialog şi aştept, cu nerăbdare, următoarele numere ale revistei Teatru: îmi place din ce în ce mai mult.

- Mulţumim!