Un luptător bun este cel care moare bun. Această frază rostită de cineva, care ştia ce este lupta şi sacrificiul personal pe altarul unui ideal, are o semnificaţie simplă. Fiecare dintre noi, cei care facem politică bazată pe valori ce depăşesc importanţa noastră ca persoane, luând calea plină de riscuri şi constrângeri, trebuie să facă un pariu cu sine însuşi. Uşor de zis, dar foarte greu de onorat acest pariu. Să rămână fidel dragostei fără rest faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, servind binele comun până la ultima clipă a vieţii.
A avea curajul de moment, a lua atitudini tranşante, a ieşi în faţă, a pleda o cauză dreaptă, a-ţi depăşi egoismul şi frica, toate aceste componente indispensabile pentru un om care face politică sunt privite ca ceva mai mult decât firesc. Dar atunci când trebuie să reiei acest efort în fiecare zi, trecând peste necazuri, lipsuri şi ameninţări, din când în când te prinzi cum ţi se furişează în suflet oboseala. Te cuprinde o mahnă fără leac pentru faptul că, de cele mai multe ori, oamenii de dragul cărora te zbaţi, în loc să te aprecieze, te tratează cu indiferenţă, dispreţ sau chiar ură. „Doamne, – îţi zici în momentele de disperare, – cât oare mai trebuie să îndur suferinţa asta? Şi de ce dragostea mea pentru oameni este răsplătită cu ură din partea lor? Gata, nu mai pot! La urma urmei am şi eu dreptul la o viaţă mai liniştită, să mai am grijă şi de mine, şi de copii. Că doar n-o să trăiesc de două ori.”
Îndoiala te macină ca un vierme neadormit, ispita lepădării de fraţi ţi se furişează în suflet, dorinţa de a avea parte de o viaţă ceva mai tihnită te copleşeşte atât de puternic încât chiar crezi că eşti în stare să pui capăt drumului pe care ai păşit alături de ceilalţi fraţi. Fiecare dintre noi are de trecut mereu acest examen al vieţii. El se repetă cu o regularitate chinuitoare. Iar atunci când ne revenim din aceste stări de şovăire, de slăbiciune omenească şi ne luăm inima-n dinţi ca să continuăm lupta, ne cuprinde o bucurie fără margini.
Un luptător bun este cel care moare bun. Adică, primejdia alunecării pe calea trădării, riscul de a ajunge un învins ne urmăreşte mereu. Şi doar după ce moartea ne seceră rând pe rând, cei care rămân după noi pot trage linia, zicând: „Iată un om care a rămas credincios până la urmă. Poate s-a poticnit şi el nu o singură dată, a greşit ca tot omul, dar s-a ţinut până la capăt”.
Vechiul şi bunul meu prieten Ion Negru, învăţătorul de muzică din satul Ţaul, raionul Donduşeni, a plecat la Domnul. O boală cumplită i-a măcinat trupul, făcându-l să treacă prin cazne cumplite în ultimii ani. Însă acest suflet neobosit n-a cedat. A rămas la fel de activ, la fel de angajat în marile probleme care frământă neamul nostru. El este unul dintre fondatorii familiei noastre politice, printre puţinii care au îndrăznit să se ia de piept cu puternicii zilei atunci când marea majoritate era cuprinsă de nepăsare şi frică. El s-a ridicat împotriva nedreptăţii şi a minciunii nu pentru onoruri, nici pentru posturi. Alegerea lui a fost fermă, totală şi fără rest. Un om dintr-o bucată, fără viclenii şi tupilări. La începuturile renaşterii noastre naţionale, el umbla pe bicicletă din sat în sat ca să ridice ţăranii la lupta pentru libertate. Limbă, Alfabet, Independenţă, Pământ – acestea au fost marile mize ale luptei noastre de acum două decenii şi ceva. Ion Negru era mereu în iureşul evenimentelor.
În acele vremuri credeam cu tărie că odată fiind doborâtă vechea nomenclatură sovietică şi de partid, vom putea aduce în fruntea ţării oameni vrednici, cu dragoste de neam şi cu frică de Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, tot lichelele, profitorii şi făţarnicii s-au căţărat pe umerii noştri în vârfurile puterii. Trădările s-au ţinut lanţ, iar multe dintre aşteptările noastre au fost înşelate. În faţa acestor noi realităţi hidoase, unii s-au lepădat de noi după primele înfrângeri. Alţii s-au mai ţinut o vreme, dar au căzut şi ei în mlaştina disperării. Şi doar oamenii de caracter, cu o chemare sufletească aparte au rămas copăcel în bătaia vântului. Printre aceştia a fost şi Ion Negru. Fire neînfricată şi neobosită, el a crezut cu tărie în cauza pe care a servit-o. El este unul dintre fruntaşii de elită ai generaţiei de romantici, cum ne-a zis cineva în lipsa unui termen mai potrivit pentru cei care au intrat în politică fiind animaţi de idealuri măreţe.
De atunci multă apă a curs la vale. Puhoiul de evenimente a adus peste noi realităţi pe care nu le aşteptam. Încercările pe care viaţa ni le-a aruncat în faţă ne-au făcut să ne schimbăm, uneori fundamental, felul de a vedea lucrurile. Devenirea noastră politică şi spirituală a fost una dureroasă şi plină de frământări. Ion Negru, fire de artist, a rămas un romantic până în ultima clipă a vieţii.
Dumnezeu a rânduit ca Ion Negru să fie unul dintre cei trei profesori de muzică din nordul ţării, care au condus organizaţiile noastre teritoriale în cele mai grele timpuri. Victor Paterău, preşedintele filialei Drochia, iar apoi Bălţi, Grigore Petelcă, preşedintele filialei Râşcani, şi Ion Negru, preşedintele filialei Donduşeni. Astăzi trag încă o linie în bilanţul tragic al vieţii, spunând că cei trei buni prieteni ai mei, plecaţi rând pe rând la Domnul, au fost buni luptători până la urmă. Mi-e dor de ei cum numai unuia care a fost un suflet şi un gând cu ei în clipele de vârf ale vieţii le poate simţi lipsa. Legea vieţii e necruţătoare. Sufletele noastre nemuritoare ne părăsesc unul câte unul trupurile cu nădejdea că Domnul nostru Iisus Hristos, cu dragostea Lui divină, ne va ierta păcatele şi ne va da şansa mântuirii. Acum e rândul lui Ion Negru să vină în faţa Tatălui Ceresc pentru a ţine examenul final.
Să ne rugăm cu toţii ca bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-i răsplătească truda, aşezându-l alături de cei drepţi.
Iurie Roşca, 24 mai 2012