Acest proces are loc cel puţin pe două căi: exportul forţei de muncă – tot mai mulţi moldoveni pleacă la munci peste hotare pentru a putea supravieţui, şi stimularea consumului în dauna producţiei – producţia autohtonă este descurajată, economia menţinându-se preponderent din contul consumului mărfurilor străine de către cei rămaşi acasă. Cel ce stăpâneşte vămile, stăpâneşte ţara!

Organismul statal trăieşte, în cea mai mare parte, din TVA (pe care îl achită consumatorul final, adică, fiecare dintre noi) şi taxele de import. Impozitul pe venit a devenit, practic, unul simbolic – având doar funcţia de control asupra cetăţeanului simplu şi de descurajare a afacerilor mici şi mijlocii – domenii care constituie cu adevărat fundamentul unui sistem democratic. Ce să mai vorbim de soarta ţăranilor – „talpa ţării”, şi comunităţile rurale, care sunt pe cale de dispariţie?

Condiţiile pe care le impune statul are ca finalitate reducerea autonomiei cetăţeanului şi a micului întreprinzător în favoarea marelui capital – în marea lui parte străin. Odată cu anihilarea întreprinderilor mici, statul liberal anihilează acele forţe care, de regulă, se opun concentrării puterii economice şi politice în mâinile celor puţini. La rândul lor, corporaţiile străine alimentează şi mai mult regimul, prin sponsorizarea partidelor şi societăţii civile.

Astfel, distrugerea fundamentului economiei naţionale are ca rezultat instaurarea unei dictaturi oligarhice – o „democraţie” în care libertăţile cetăţeneşti se reduc la spectacole mediatice regizate şi la drepturi proclamate. Cetăţeanului i se permite orice prostie, neghiobie, perversitate în schimbul atitudinii pasive şi indiferente faţă de guvernare. „Vreţi cât mai multă distracţie, prostituţie, pornografie, avorturi, narcomanie şi privilegii pentru minorităţile sexuale? Poftim, luaţi cât vreţi în numele progresului şi standardelor europene! Numai lăsaţi-ne să ne vedem de treabă”. Şi la o comandă, presa subordonată începe să discute despre cât de importante sunt „drepturile” oferite de guvern. Regimul tolerează orice exces şi imoralitate, fiind gata să lărgească aria permisivităţii, în măsura în care cetăţeanul sau cei ce se numesc „societatea civilă” sunt gata să închidă ochii la abuzurile regimului. Cu cât mai multă „libertate”, cu atât mai mult guvernul îşi poate vedea de treburile sale. Statul nu mai reprezintă o autoritate morală, ca în trecut, ci un model de degradare. O prăpastie a înstrăinării se lasă între autoritatea statului şi cetăţean, iar societatea devine tot mai apolitică şi doar mizeria de pe ecranul televizoarelor o mai interesează.

Legea nediscriminării – o „indulgenţă” pentru abuzurile viitoare ale guvernării

Una dintre ultimele iniţiative ale guvernării năstruşnice este aşa-numita „lege cu privire la egalitate de şanse”.

De ce guvernul are nevoie de ea? Pentru că în Europa predomină strania idee precum că nivelul democraţiei s-ar măsura în statutul minorităţilor sexuale în societate. Homosexualii sunt consideraţi un soi de „barometru al nivelului democraţiei”, indiferent de situaţia reală din ţară. Este straniu totuşi faptul că nu se ia în calcul exemplul Cubei şi al statelor din America Latină, unde nivelul democraţiei este inferior celui din Republica Moldova, însă minorităţile sexuale se bucură de un statut privilegiat. Secretul constă în faptul că ideologia comunistă a încercat totdeauna să ridice tot ce este mizerabil şi respingător în fiinţa umană la rang de virtute, proclamând aşa-numita “egalitate de şanse”.

Desigur, după adoptarea legii nediscriminare, Moldova ar putea să se ridice brusc în topul „statelor democratice”, şi anume de acest lucru are nevoie un regim oligarhic. Cine va mai putea să se plângă instituţiilor europene de abuzurile guvernării oligarhice dacă „oficial ne merge bine”? În cele din urmă, ne interesează modul în care vom fi văzuţi şi aplaudaţi de cei din afară sau ne interesează situaţia reală din ţară? Conform „legendei” oficiale, „răul” a fost distrus la 7 aprilie şi o altă revoluţie nu mai este posibilă. În Moldova domină „binele suprem”.

Tot scandalul ridicat în jurul proiectului legii nediscriminare are ca obiectiv prezentarea actualei guvernări drept una excesiv de democratică. Astfel, regimul primeşte din partea partenerilor europeni un soi de „indulgenţă” catolică care le dezleagă de păcatele pe care intenţionează să le săvârşească. Odată ce legea nediscriminării va fi adoptată – în viziunea Occidentului, Moldova va trece examenul de „democraticitate”, unde nu va mai conta reforma justiţiei sau a sferei sociale. Iată de ce Guvernul are nevoie ca de aer de această lege, care nu are decât un caracter proclamativ şi ideologic, constituind pentru Occident un instrument de “inginerie socială”.

În timp ce la nivel declarativ o ducem bine şi adoptăm „legi frumoase” şi euroconforme, segmentele societăţii, care reprezintă garantul creşterii economice şi a unei democraţii funcţionale, sunt distruse în favoarea celor care profită de pe urma degradării situaţiei socioeconomice.

Mitologia „statul social” – dominaţia absolută a aparatului birocratic, care preia funcţiile unor instituţii sociale tradiţionale, a devenit acea colivie în care actuala generaţie, precum şi cele viitoare, sunt condamnate să moară.

Exodul moldovenilor – sursă de venit

Zilele acestea, premierul Filat a declarat, rupându-şi cămaşa de pe piept, că este gata să-şi sacrifice cariera de dragul liberalizării regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni.

Desigur, de ce nu şi-ar rupe-o, dacă stimularea exodului forţei de muncă menţine regimul de exploatare existent? Este mai simplu să imporţi mărfuri decât să produci, pentru că astfel nu e nevoie să investeşti în infrastructură şi capital uman. De ce să ne mai mirăm că, având preţuri care depăşesc uneori media europeană, avem salarii de râsul curcilor?

Pieţele agricole sunt închise şi în locul lor sunt ridicate supermarket-uri şi mall-uri, care reprezintă o adevărată năpastă pentru orice economie sănătoasă. Legislaţia şi birocraţia taie orice avânt pentru o iniţiativă antreprenorială, de fapt, orice iniţiativă a omului de a ieşi din turma proletară. Statul are nevoie fie de export de muncă, iar cei care nu pleacă sunt siliţi să accepte postura de muncitor salariat – sclav modern al sistemului capitalist, care este ameninţat continuu cu concedierea în cazul în care nu se apleacă umil în faţa patronului, un sclav care este sortit să apere Sistemul, pentru că o criză l-ar arunca în stradă – una dintre cele mai groaznice perspective pe care şi-ar putea-o imagina.

Este pe deplin adevărat când ni se spune că suntem ultima generaţie care va mai fi în stare să schimbe ceva. Suntem ultima generaţie care încă mai cunoaştem gustul libertăţii. Cei care vor urma nouă nu le va rămâne decât să se dizolve în întuneric.

Octavian RACU
Sursa: octavianracu. wordpress.com