- Nu aş vrea să se creeze impresia că noi doi stăm de poveşti, dar o să vă relatez o întâmplare pe care, şi eu, la rândul meu, am auzit-o de la un artist. Şi după ea urmează întrebarea. Se spune că odată un scriitor american bătea pragurile editurilor cu un manuscris, încercând să-i convingă pe editori să-l ia în consideraţie şi să-i publice cartea. Dar fără nici un rezultat. Abătut, a ieşit în stradă din ultima editură la care se prezentase şi a intrat într-o cârciumă să bea o cafea. De el s-a apropiat un tânăr care a vrut să afle motivul tristeţii. După ce l-a ascultat, tânărul i-a promis că-i publică manuscrisul şi că, pe deasupra, îl face şi milionar. Scriitorului nu i-a venit a crede, dar de ce să nu accepte provocarea? A doua zi, în unul din ziarele americane, la rubrica mica publicitate, apărea un anunţ: „Tânăr milionar, caut soţie. Există însă o singură condiţie: soţia trebuie să corespundă parametrilor descrişi în romanul cutare scris de scriitorul cutărescu”. Astfel, tânărul şi-a îndeplinit promisiunea şi, pe deasupra, l-a făcut milionar nu doar pe scriitor, ci a devenit el însăşi un râvnit burlac milionar. Asta e povestea visului american despre cum imposibilul devine posibil, vis pe care, se ştie, îşi doreşte să-l trăiască orice cetăţean, nu neapărat american, al planetei. Şi acum întrebarea: care este visul scriitorului basarabean?
- Povestea este bună şi îmi place. Dar nu este despre vis, este doar legată de vis. În lumea asta nu este suficient să fii un bun visător, important este să inventezi modalitatea de realizare a visului. După cum demonstrează simpaticul tip din întâmplarea relatată de tine. Cu cât este mai năstruşnică, mai neortodoxă, mai bulversantă, mai inventivă şi mai deşteaptă, cu atât ideea are mai mulţi sorţi de izbândă. La fel de neortodoxe trebuie să fie căile şi metodele de implementare a ideii. Dacă (dacă!) ai o idee nobilă, oricât de irealizabilă ar părea pentru moment, trebuie să te ţii de ea până în pânzele albe, până la realizare, pentru că doar realizarea acesteia va da naştere unui conţinut şi unei idei şi mai cuprinzătoare.
Noi suntem un soi de visători adormiţi sau leşinaţi în visare. Avem vise, dar aceste vise vizează para mălăiaţă care urmează să cadă în gura noastră nici măcar căscată pentru ca jinduitul fruct să-şi poată face intrarea în ea. Sunt, dacă mă gândesc bine, nişte păreri de vise. Un fel de a visa că visezi... Cu astfel de vise nu faci istorie şi nu ajungi milionar. Poţi fi furat, călcat în picioare, scuipat, fără ca măcar să observi ce ţi se întâmplă.
Orice vis (pun aici semnul egalităţii între vis şi ideal) are şanse de împlinire doar prin consecutivitatea lucrării şi consecvenţa cu care urmărim scopul. Războaiele noastre de o sută de ani durează mai întotdeauna doar câteva zile, cu pauze pentru somn şi mese, şi clachează în primul bufet sau se transformă în poveşti la gura sobei despre neîntâmplatele fapte eroice xeroxate de pe cele săvârşite de cârmacii nord-coreeni sau de legendarii eroi sovietici care, în bună parte, nici n-au existat sau au fost cu totul altceva decât se pretinde. Ia vedeţi câţi eroi şi (!) mucenici au ieşit la lumina zilei de la 1990 încoace. S-ar părea că toate hrubele Chişinăului, cu Cricova şi Mileştii Mici laolaltă, chifteau de luptători gata să se sacrifice pentru ideal – indiferent dacă-i vorba de idealul naţional, şovin, comunist, european sau toate acestea puse grămăjoară şi cu un falnic moţ deasupra. Ideal să fie, că broaşte s-or găsi! Atâta doar că n-au reuşit s-o facă – să se sacrifice, bineînţeles, sau au înviat din morţi ca blagodarnicul norod moldovenesc, cu puţina lui ţinere de minte, să nu-i uite. Ce mai, suntem un popor eroic! Atâta doar că încă n-am finalizat nici o bătălie. Faptul că ni s-a restituit alfabetul latin (auzi, nici măcar nu alfabetul românesc!) nu înseamnă că am câştigat bătălia pentru limbă. Cu tot cu alfabetul latin, astăzi românii din teritoriile odinioară ocupate de imperiul ţarist şi cel sovietic (actualmente dominate de bicefalul ruso-ucrainean în cruntă competiţie) gândesc şi vorbesc mult mai ruseşte, mult mai – dacă vreţi – slav decât acum treizeci sau patruzeci de ani. Ăsta este progresul şi înaintarea noastră spre idealul naţional.
Suntem la doar câteva săptămâni de o dată care ne-a marcat şi continuă să ne marcheze destinul cu o violenţă şi duritate inimaginabile. Am în vedere ziua de 16 mai, când se împlinesc 200 de ani, două secole de la ruperea fără nici un temei juridic, lingvistic, etnic a pământului numit ulterior şi nefondat Basarabia din trupul Moldovei. S-ar fi cuvenit ca această dată să prilejuiască repunerea în discuţie a ceea ce numim problema basarabeană, la nivel local, naţional şi internaţional. Ei şi? În talmeş-balmeşul actual, iarăşi şi ca întotdeauna, problema basarabeană nu este de actualitate. Sau, cel puţin, nu este de actualitate pentru cei pentru care este de importanţă vitală.
Pentru Europa, de exemplu...
În schimb, este un bun prilej ca elementul antinaţional, şovin şi proimperial să declanşeze cea mai deşucheată şi agresivă campanie antiromânească, antimoldovenească din câte am cunoscut din 1990 până în prezent. Comparativ cu ceea ce se întâmplă astăzi, acţiunile interfrontului de altădată par nişte bâlbâieli... Suntem la răscruce, la o răscruce dramatică. Deja ni se spune să ne cărăm peste Prut, deja ni se spune să vorbim omeneşte, adică ruseşte. Cred că a venit timpul să punem punct. Trebuie să ne amintim ce înseamnă a vorbi omeneşte şi să-i învăţăm şi pe alţii atâta lucru. Poate, chiar s-o luăm de la început, iar mai exact din locul unde ne-am rătăcit în prostie, ignoranţă şi umilinţă.
Evreilor le-au trebuit patruzeci de ani ca să prindă la minte. Ar fi prea trist, dacă nouă nu ne-ar ajunge două sute de ani. Este adevărat că nu l-am avut pe Moise (am avut, în schimb, tot felul de impostori şi terchea-berchea), dar este la fel de adevărat că şi termenul deşteptării a fost prelungit mult peste limita biblică. Dacă nu vrem să fim scoşi definitiv din istorie, trebuie să reintrăm în istoria în care se iau decizii, am în vedere, în primul rând şi înainte de toate, deciziile care ne privesc.
Despre visul scriitorului basarabean... Nu mă consider scriitor basarabean, deci, nu pot avea nici vise de scriitor basarabean. Dacă sunt, sunt scriitor. Pur şi simplu. Dacă nu... Mă produc în acest spaţiu şi împărtăşesc aspiraţiile oamenilor care populează acest spaţiu. Dar asta-i altă mâncare de peşte, care nu ţine de culinărie şi nici de visele gastronomice.
Odinioară, am scris o tabletă din care îmi permit să reproduc câteva rânduri:
Visurile seamănă cu oamenii, v-am mai spus. Încercaţi să vă visaţi frumos. Visaţi-vă fericiţi!
Nici o lacrimă, în alcătuirea divină, nu este mai profundă decât surâsul.
Nici o despărţire, dragii mei, nu este definitivă şi nici o pierdere nu este irecuperabilă.
Orice despărţire comportă o întâlnire şi, prin urmare, ne este datoare cu o întâlnire. La fel, orice tristeţe este în esenţa sa preludiul bucuriei. Nu vă lăsaţi covârşiţi de tristeţe!
Încercaţi să fiţi modeşti şi îngăduitori, dar nu umili. Demnitatea este în firea omului, şi ea nu poate fi cerşită, pentru că nu se dă de pomană. Demnitatea este o stare de Spirit, adică o stare acceptată a Duhului Sfânt sălăşluindă în noi.
La care nu îmi rămâne decât să adaug:
Acasă este locul unde trăieşti ca să visezi şi să-ţi împlineşti visul.
- Noi vă mulţumim că aţi împărtăşit astăzi cu noi din gândurile şi visele Dss. frumoase şi aşteptăm cu nerăbdare următoarea întâlnire.