Autorul dedică această povestire „fetelor din Basarabia, care au îndurat calvarul represiunilor staliniste”.

Cei care doresc să citească această carte urmează să se adreseze conducerii Partidului Popular Creştin Democrat, la sediul central din Chişinău, str. Nicolae Iorga, 5, Ion Moraru fiind unul dintre fondatorii acestei formaţiuni politice.

Publicăm alăturat cele două texte ce au prefaţat cartea lui Ion Moraru, care au fost semnate de Iurie Roşca şi Dumitru Matcovschi.

După ce a reuşit să scoată la lumină cele două volume de memorii, intitulate „Pustiirea” şi „Treptele Infernului”, şi să uimească prin talent scriitoricesc, luciditate şi nobleţe, iată că Ion Moraru se învredniceşte să mai realizeze o lucrare de o rară splendoare spirituală. Fostul deţinut politic din satul Mândâc, astăzi raionul Donduşeni, militantul şi învăţătorul de geografie, mentorul meu devenit şi mentorul Noii Generaţii, revine la timpurile de mult apuse ale adolescenţei sale, urmate şi curmate de invazia sovietică, cea care i-a sfârtecat destinul şi i-a crucificat semenii.

Acum nişte ani am fost acasă la Ion Moraru pentru a-i lua un interviu împreună cu o echipă de la „FLUX”. Am fost atât de impresionat de cele auzite, dar şi de felul cum le înşiruia dânsul, încât am insistat cu tărie să scrie o carte despre viaţa şi lupta lui. I-am promis că mă ocup personal de tipărire. Har Domnului, Ion Moraru mi-ai urmat îndemnul. Aşa a apărut mai întâi prima carte, apoi ambele între aceleaşi coperte.

„Fata cu miros de busuioc” se constituie într-un epilog superb, care desăvârşeşte cu îndemânare şi rafinament în suferinţă primele două cărţi. Scufundat în Paradisul amintirilor primei tinereţi, scăldat în prima dragoste ca un prunc la botez, autorul retrăieşte clipele primului fior al iubirii cu o candoare şi o emotivitate transfigurate artistic aşa cum numai unui spirit elevat al unui artist autentic îi este dat să o facă. Suferinţa devine artă, durerea se transformă în text literar de o ţinută elegantă, sobră, luminoasă.

Ion Moraru nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Nici nu putea fi pe vremea sovietică, el, care se luase de piept cu regimul, dar şi cu corifeii literaturii servile a adulatorilor comunismului. Lunga şi sterila polemică din perioada postcomunistă despre manuscrisele lipsă în sertarele „marilor conştiinţe” are o replică magistrală în opera lui Ion Moraru. El şi-a păstrat neîntinat harul, şi-a acumulat de-a lungul deceniilor de ocupaţie amintirile în sufletul şi caietele numai de el ştiute. Singurul confident de nădejde era nevasta Profira, înţeleapta şi tandra lui soţie, care l-a înţeles şi l-a iubit aşa cum numai femeile de modă veche ştiu să o facă. Imperiul a căzut, spaţiul public a fost invadat de notorietăţi şi nulităţi deopotrivă. Vacarmul literar şi cel politic se consumă de două decenii fără a-l observa pe Ion Moraru. Zeloşii martiri de serviciu s-au şi cocoţat pe soclurile confecţionate în grabă, disputându-şi întâietatea de eroi şi salvatori ai neamului. În viermuiala generalizată, falşii profeţi se înghesuie de zor, dându-şi coate şi lustruindu-şi imaginea de pitici cu pretenţii de atleţi. În spaţiul public năclăit de venalitate şi fals nu-şi mai găseşte loc nici un Radu Gyr, nici un Paul Goma, nici un Andrei Ciurunga, nici un Dumitru Matcovschi. A rămas discret, în umbra făcătorilor de mituri şi falsuri, şi Ion Moraru. Cărţile lui au ocolit publicaţiile culturale, emisiunile radio şi TV, recenziile criticilor şi aprecierile scriitorilor „profesionişti”.

Această poveste de dragoste răvăşeşte, zguduie, cheamă lacrimi şi invită la meditaţii adânci asupra condiţiei tânărului care îşi trăieşte cele mai fericite clipe dăruite unui om. Destinul nemilos îi fracturează şi visul, şi tinereţea, şi viitorul. În faţa sorţii implacabile, acea floare rară a primei iubiri nu se ofileşte. Ea dăinuie ca o lumină vie în inima omului de caracter, a luptătorului pur şi sentimental.

„Că-nvins nu eşti atunci când sângeri,

Nici ochii când în lacrimi ţi-s,

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis.”

(Radu Gyr)

Viaţa bate filmul, realitatea bate literatura. Marii scriitori înzestraţi cu darul ficţiunii artistice au zămislit atâtea opere splendide, cu împletiri de destin şi răsturnări de situaţie. Dar iată că Dumnezeu i-a hărăzit lui Ion Moraru o soartă care nu necesită retuşări, acrobaţii în liniile de subiect sau biografii romanţate. Viaţa lui este opera lui, cum spunea odată Călinescu despre Eminescu.

În faţa noastră se perindă dragostea pură a celor doi adolescenţi dintr-un sat basarabean, zdrobită de deportarea iubitei în Siberia, întâlnirea peste ani mulţi în casa soţilor Moraru cu fata de altă dată, reacţia soţiei, povestea calvarului îndurat în “trenul morţii” în drum spre Siberia, viaţa proscrişilor din gheţurile străinătăţii, dar mai ales mărturisirea ei, ca în faţa duhovnicului, a suferinţei indurate în faţa lui, numai a lui. Acum ea s-a eliberat. Poate să plece pentru totdeauna. Dragostea lor va rămâne pură în veci, aşa cum a fost acum jumătate de veac. Şi singura lui răzbunare pe destinul nedrept este scrisul. Primejdia mărturisirii, ar zice Nicolae Steinhardt. Atunci când era schingiuit în beciurile securităţii comuniste, Paul Goma le striga în faţă călăilor cea mai grozavă ameninţare a unui scriitor: “Şi despre tine am să scriu!”. Iar durerea de Basarabia îi este la fel de violentă lui Goma ca şi durerea resimţită atunci când avea doar câţiva anişori şi îşi dezbârnase o unghie la degetul unui picior. “Cum e, Doamne, pe Cruce?”, - se întreba scriitorul ardelean de la Bucureşti, Gheorghe Gavrilă Copil, în titlul unui roman cu gândul la basarabenii deportaţi. Ion Moraru nu cunoaşte sentimentul urii. Durerea s-a transfigurat în lumină şi înţelepciune.

Bunul meu prieten şi învăţător Ion Moraru o caută de-o viaţă pe fata cu miros de busuioc. Vrea să ştie dacă mai e în viaţă. Mi-a dat acele informaţii sumare pe care le mai posedă cu rugămintea să îl ajut în căutările lui. Nu ştie unde să scrie. Am apelat la organe, instituţii, prieteni sus-puşi. Tăcere. Nici un răspuns. Ori KGB-ul este încă puternic, ori nesimţirea omenească e prea mare. N-am mai putut afla nimic. Nu-mi rămâne decât să recitesc “Fata cu miros de busuioc”, să îmi reproşez că am ţinut-o în sertar mai bine de un an cu scuza că aş fi ocupat şi să îi mulţumesc bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să redactez puţinele inexactităţi stilistice din lucrarea lui Ion Moraru. Îi mulţumesc Adelei Moşanu, fiicei autorului, pentru efortul de a fi cules şi făcut prima lectură a povestirii. Acum tipărim şi această operă. Va urma şi ediţia completă, cu “Pustiirea”, “Treptele infernului” şi “Fata cu miros de busuioc”. Dar neapărat, în loc de epilog, voi plasa textul profetic, rostit de Ion Moraru la ultimul Congres al PPCD. O analiză lucidă a stării de fapt din lume, a realităţii politice din ţară, dar mai ales un îndemn la starea de veghe şi de luptă creştină pentru Hristos şi pentru semeni. Ce este globalismul, ce este liberalismul, ce este libertatea şi cum să serveşti Adevărul pasional, fără rest, fără căi de întoarcere şi fără dreptul la evadare. De tine însuţi nu ai cum, nu ai unde să evadezi.

Închei această prezentare cu un poem tot de Radu Gyr, care mi se pare tocmai potrivit, ca iarba de leac, pentru sufletul prietenului şi învăţătorului meu Ion Moraru. Prin acest vers simţim mai bine că revenirea în tinereţea îndepărtată şi mereu aproape, dar şi crezul neîncetat în primăvara aspiraţiilor noastre nu se vor stinge niciodată.

Iurie Roşca,
26 iulie 2011

CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ

Prin somn auzi cum ramuri mari se scoală

Şi-i cresc pe umeri ca pe crengi de foc.

E ceasul când, zvâcnind în noaptea goală,

mai sus de ramuri, tainele se coc.

Se-ntind pe lume drumuri de miresme,

nu pentru paşi, ci poate pentru sfinţi.

E ceasul când răsar catapetesme

la capătul potecilor fierbinţi.

Hai! Rupe-ţi lanţul! Calcă-n lut parâmii

Şi inima, să mergem amândoi . . .

E ceasul când foşnesc în cer salcâmii

Şi când miroase luna a trifoi.