Indiferent de ceea ce se cheamă adevărul ştiinţific, alegerea denumirii limbii este deseori o decizie politică, democratică sau nedemocratică. În unele cazuri, decizia politică neagă existenţa unei limbi, în alte cazuri decizia politică duce la apariţia a două denumiri sau chiar mai multor denumiri pentru una şi aceeaşi limbă. Denumirea etniei vorbitoare a limbii respective poate fi aceeaşi ca denumirea limbii sau poate fi diferită. Citez câteva exemple: în Belgia mai mult de jumătate de populaţie este de neam olandez, dar se autodenumeşte flamandă. Limba acestei populaţii s-a denumit în mod tradiţional flamandă. Astăzi însă, constituţia şi legislaţia Belgiei numesc această limbă olandeză. Forma ei literară şi oficială este identică cu limba Olandei. Dialectele locale ale acestei limbi în Belgia se numesc însă flamande. În fosta Iugoslavie, limba de stat era denumită sârbo-croată în patru dintre republici, Serbia, Croaţia, Bosnia şi Muntenegru. Denumirea sârbo-croată provine de la filologii secolului al XIX-lea şi a fost considerată ca fiind adevărul ştiinţific până la destrămarea Iugoslaviei. După 1992, această limbă, una şi aceeaşi, a primit câte o denumire diferită în fiecare stat din fosta Iugoslavie. În Serbia e denumită limba sârbă, în Croaţia – limba croată, în Bosnia aceeaşi limbă are trei denumiri diferite: limba bosniacă în teritoriul locuit de populaţia respectivă, limba sârbă în teritoriul locuit de sârbii din Bosnia şi limba croată în teritoriul locuit de croaţi în Bosnia-Herţegovina. Aceeaşi limbă se numeşte oficial limba muntenegrină în Muntenegru. Chiar luna trecută, parlamentul Muntenegrului a votat cu o majoritate constituţională de două treimi să schimbe denumirea limbii de stat din sârbă în limba muntenegrină. În Muntenegru, aproximativ 30% din populaţia băştinaşă se autoidentifică în recensăminte ca sârbi, iar majoritatea celorlalţi ca muntenegrini. În Bulgaria, atât lingviştii, cât şi opinia publică au convingerea fermă că limba macedoneană este una şi aceeaşi ca şi bulgara sau cel mult un dialect bulgar.

    Atitudinea predominantă în această chestiune seamănă foarte bine cu atitudinea tradiţională românească a lingviştilor şi a opiniei publice faţă de limba română vorbită la răsărit de Prut şi de Nistru. Ambele atitudini s-au înrădăcinat încă din secolul al XIX-lea. Totuşi, Bulgaria a semnat acum câţiva ani cu Macedonia un tratat interstatal prin care se recunoaşte denumirea limba macedoneană.

    În Macedonia au existat tradiţional două curente politice şi lingvistice, unul bazat pe identitatea comună bulgară, celălalt bazat pe identitatea aparte macedoneană. În cele din urmă, a prevalat curentul macedonean. În cazul cehilor şi al slovacilor, nimeni nu mai neagă astăzi faptul că avem de a face cu două popoare şi două limbi. Mult timp însă, acest fapt nu a fost destul de clar. În secolul al XIX-lea a apărut ideea unei limbi cehoslovace şi a unui popor cehoslovac. În statul cehoslovac, din perioada 1918-1939, aceasta era teoria oficială consfinţită în constituţie şi în legislaţie, un singur popor cehoslovac şi o singură limbă comună – cehoslovaca. Situaţia aceasta i-a nemulţumit din ce în ce mai mult pe slovaci, conducând la scindarea statului. Mai târziu, regimul comunist a fost nevoit să recunoască identitatea separată a slovacilor, dar în cadrul unui singur stat. În cele din urmă, cehii şi slovacii au decis în 1994 să formeze fiecare câte un stat al naţiunii respective.

    Vedem deci că denumirea limbii şi a etniei este rezultatul unor decizii politice în situaţii care se pot deosebi de la caz la caz în diferite perioade istorice. Criteriul cel mai important al acestor decizii politice trebuie să fie în toate cazurile opţiunea democratică a cetăţenilor statului.