Un bard moldovean în GULAGUL sovietic

Mihail Lupaşco susţine că poemul „Taigaua este Legea” face parte din folclorul deţinuţilor din imperiul sovietic, chiar dacă varianta originală, primară, a avut un autor concret, care s-a dezvoltat în Rusia, Bielorusia, Ucraina, dar şi în teritoriul actualei Republici Moldova. În opinia lui, una dintre cauzele care au dus la apariţia poemului este contextul istoric dramatic:

„Povestea este simplă. În ajunul războiului, în URSS s-a desfăşurat un îngrozitor val de represiuni staliniste. Sute de mii de oameni, dacă nu chiar milioane, au fost încarceraţi în GULAG, fără ca să aibă vreo vină, doar pentru că au fost suspectaţi că ar fi duşmani ai poporului. Ajunşi în lagăre, aceşti oameni au fost puşi să aleagă: ori să supravieţuiască, ori să moară la lucrările de defrişare a pădurilor din Taigaua sălbatică. Şansa de „a supravieţui” pe care le-a oferit-o regimul stalinist a fost să spele cu propriul sânge, mergând să lupte pe front, imaginara lor vinovăţie. Şi mulţi au acceptat, au mers la război, în faimoasele batalioane şi companii disciplinare. Este ştiut faptul că unităţile disciplinare au avut o contribuţie esenţială în victoria armatei sovietice asupra celei germane, fiind folosite ca forţe de şoc, de atac, de asalt şi fiind, de cele mai multe ori, carne de tun. Dar iată că după război, cea mai mare parte dintre aceşti deţinuţi nu au fost eliberaţi, aşa cum li s-a promis, ci au ajuns din nou în GULAG. Regimul totalitar comunist nu şi-a îndeplinit promisiunile, i-a minţit pe foştii soldaţi şi ofiţeri ai detaşamentelor disciplinare.

Marea confruntare dintre deţinuţii politici şi cei de drept comun

Pe de altă parte, în perioada războiului, în lagărele de detenţie s-a format o categorie aparte de deţinuţi, organizată într-o structură rigidă, cea a hoţilor, aşa-zişii „blatnâie”. Din această categorie făceau parte deţinuţi de drept comun, care au fost închişi pentru cele mai diferite crime: furt, jaf, omor, viol. Puterea sovietică îi considera pe aceştia mai apropiaţi regimului din punct de vedere social decât deţinuţii politici, care erau consideraţi duşmani ai poporului şi deosebit de periculoşi pentru orânduirea sovietică. Autorităţile criminale din lagăre conduceau activitatea deţinuţilor, practic, la acelaşi nivel cu administraţia lagărelor. Deţinuţii politici care au trecut prin război şi care s-au pomenit din nou după sârma ghimpată nu au acceptat să fie conduşi de aceste autorităţi criminale. S-a produs un mare şi sângeros conflict. Ca rezultat, în perioada de după război, prin tot GULAGUL a trecut un val de răscoale armate, deosebit de feroce şi sângeroase. O parte dintre ele eu reuşit, răsculaţii obţinându-şi prin luptă libertatea, însă multe dintre ele au fost crunt înăbuşite”, ne-a povestit Mihail Lupaşco.

Răscoala deţinuţilor de la Taişet

Jurnalistul ne-a spus că poemul redactat de el şi prietenul său, Boris Marian, a ajuns la ei pe căi private, fiind scris de mână într-un simplu caiet, un fel de jurnal de detenţie (în ruseşte тюремная тетрадь) în versuri. Mihail Lupaşco ne-a spus că mare le-a fost bucuria să constate că acest poem, „Taigaua este Legea”, relatează despre o răscoală a deţinuţilor care a reuşit: „Poemul povesteşte despre una dintre puţinele răscoale ale deţinuţilor sovietici din GULAG care a reuşit: răsculaţii au preluat controlul asupra lagărului şi au ieşit la libertate. Mai departe, urmele lor se pierd, noi putând doar să presupunem că aceştia, prin lupte, au reuşit să părăsească teritoriul URSS, refugiindu-se undeva în China.

În urma cercetărilor noastre, care, recunoaştem, sunt destul de sumare, am stabilit că evenimentele au avut loc în anii 46-47 sau 48 ai secolului trecut, în regiunea Irkuţk din Siberia, în împrejurimile staţiei Taişet, acolo unei au fost încarcerate după sârma ghimpată primele detaşamente de corecţie”.

Jurnalul de detenţie al moldoveanului Mocreac

Mihail Lupaşco spune că în ceea ce ţine de paternitatea manuscrisului, s-ar putea ca textul original, adică în prima sa variantă, să aparţină unui moldovean din Transnistria.

„În ceea ce priveşte autorul poemului, în urma unor studii şi cercetări, am ajuns la concluzia că unul dintre autorii acestuia ar putea fi un conaţional de-al nostru, originar sau din raionul Grigoriopol, sau din raionul Dubăsari. Noi presupunem că pe el îl chema sau Trofim Mocreac, sau Trofim Mocrac, nu cunoaştem exact numele lui. Acesta a făcut puşcărie, după care a participat la război în cadrul unui batalion corecţional. El a reuşit să se întoarcă acasă din război, dar a fost din nou arestat şi trimis în GULAG. În GULAG, eroului nostru i se pierde urma, dar se pare că el a supravieţuit detenţiei, odată ce el apare ca autor al acestui jurnal de detenţie.

Un poem antisovietic care, timp de 40 de ani, a circulat în regim samizdat

Acest jurnal de detenţie a fost copiat, scris şi rescris de nenumărate ori, fiind transmis din mână în mână, aşa cum în perioada sovietică circula literatura samizdat. Astfel, o mulţime de persoane au intervenit în acest poem, adăugând sau eliminând câte ceva din versiunea originală. Astfel, procesul acesta de modelare a poemului a durat până în perioada restructurării gorbacioviene. Chiar există un fragment legat de perestroika, chiar dacă poemul, în general, se referă la o răscoală din GULAGUL stalinist”, ne-a relatat Mihail Lupaşco.

Atunci când jurnalul de detenţie a ajuns la cei doi jurnalişti, Boris Marian a declarat că el are obligativitatea morală, ca fost condamnat politic, ca fost ZK în GULAGUL sovietic, ca poet, ca publicist, ca fost disident sovietic, să pună acest poem în circulaţie, bineînţeles, într-o variantă cizelată.

Boris Marian consideră că poemul „Taigaua este Legea” trebuie atribuit creaţiei folclorice: „Noi doar presupunem că a existat un autor care ar fi fost un moldovean din Transnistria. Este foarte posibil să fi fost aşa, dar poemul acesta a circulat cam vreo 40 de ani din mână în mână, el a suportat o mulţime de intervenţii din partea altor persoane, în special, dintre cei care au făcut puşcărie, aşa că putem afirma cu toată încrederea că el are o origine folclorică.

Pentru că printre cei care au intervenit în această lucrare au fost şi deţinuţi de drept comun, nu doar deţinuţi politici, textul a ajuns să fie infect, imposibil de a fi publicat. El conţinea multe cuvinte din argoul hoţilor, a puşcăriaşilor şi chiar înjurături. Aşa că, înainte de a-l publica, am fost nevoiţi să recurgem la redactare stilistică şi literară a textului”.

Rezistenţă armată anticomunistă chiar în timpul regimului stalinist

Boris Marian susţine că meritul lui şi al lui Mihail Lupaşco este unul modest, ei doar au scos din anonimat, „au scos de după gratii” acest poem, publicându-l şi dându-i o altă viaţă, o altă circulaţie. „În această lucrare contează nu atât calităţile ei poetice, cât mesajul social şi politic. Acest poem demonstrează că în perioada sovietică a existat o împotrivire, o rezistenţă armată împotriva dictaturii şi tiraniei staliniste, chiar în cei mai sângeroşi ani ai regimului, în anii de după război. Şi această rezistenţă a avut loc în GULAG, unde deţinuţii erau trataţi cu aceeaşi cruzime ca şi în lagărele fasciste.

Curajul eroilor din poemul nostru este unul care ne încântă şi astăzi. Eroii poemului sunt oameni care au existat cu adevărat, care au fost deţinuţi politici până la război, apoi au parcurs războiul în detaşamentele disciplinare, după care au fost din nou încarceraţi în GULAG. Şi aici ei s-au răsculat, au pus mâna pe arme, au preluat controlul asupra lagărului lor, i-au eliberat pe deţinuţii din alte lagăre vecine şi prin lupte grele au înaintat până la hotarul URSS cu China. Mulţi dintre ei au murit în luptele cu detaşamentele sovietice de represalii. Autorităţile au îndreptat împotriva lor tehnica grea, tunuri şi tancuri, şi chiar aviaţia. Dar eu luptat şi au reuşit prin jertfa lor să-şi dobândească libertatea.

Noi am pus în circulaţie acest poem pentru a demonstra că nu este adevărat că oamenii s-au supus orbeşte regimului sovietici, că toţi au fost nişte fricoşi, nişte dobitoace docile care nici măcar nu au crâcnit în faţa călăilor. Nu a fost aşa. Şi nu e vorba doar de răscoala descrisă în poemul nostru. Au fost un şir întreg de răscoale ale deţinuţilor politici din lagărele sovietice. După răscoalele din anii 1946-1947-1948 au urmat cele din 1952-1953 şi chiar în ajunul morţii lui Stalin. Eliberările în masă şi reabilitările politice în masă care au avut loc după moartea lui Stalin s-au datorat şi acestor răscoale din GULAG, acestor oameni cu demnitate, care s-au ridicat de după gratii, de după sârma ghimpată, au pus mâna pe arme şi au murit foarte mulţi dintre ei”, ne-a spus Boris Marian.

Boris Marian, ca fost zeka în GULAG

Boris Marian recunoaşte că s-a apucat cu mare bucurie de redactarea poemul „Taigaua este Legea” pentru că el însuşi este fost deţinut al GULAGULUI, fiind arestat în 1957 şi eliberat tocmai peste 5 ani de detenţie.

Iată ce spune Boris Marian despre această întâmplare care i-a marcat întreaga viaţă: „Cum s-a întâmplat? Era în perioada căreia i s-a spus dezgheţul hruşciovian. Hruşciov a demascat stalinismul, cultul personalităţii lui Stalin. Noi, fiind tineri studenţi la Kiev, am crezut în sinceritatea gestului lui Hruşciov şi am considerat că ţine de datoria noastră să mergem înainte, să curăţim societatea de stalinism, să destalinizăm URSS-ul. Dar Hruşciov nu a dorit destalinizarea societăţii, ci hruşciovizarea ei. De fapt, el era ca şi Stalin. Şi nu putea fi altfel, pentru că Hruşciov tot bolşevic fusese şi crescuse în acelaşi mediu ca şi Stalin. Hruşciov l-a demascat pe Stalin şi a condamnat regimul instaurat de acesta doar pentru ca să instaleze propriul regim represiv şi dictatorial.

 Ca urmare a dezgheţului hruşciovian, în ţările din lagărul socialist au apărut mişcări anticomuniste. În 1954 – în Germania, în 1955 – în Polonia, şi, cea mai importantă, în Ungaria – în 1956, când toată ţara, în frunte cu tineretul studios, s-a ridicat împotriva ocupaţiei sovietice, împotriva armatei sovietice. Revoluţia din Ungaria a constituit apogeul valului de proteste anticomuniste şi antisovietice din lagărul socialist. Asta l-a speriat pe stăpânul de la Kremlin, pe Nikita Hruşciov, care a ordonat cu text deschis: „Puneţi mâna strâns pe ei!” adică pe revoluţionarii unguri.

„Trăiască Revoluţia ungară!”

În această situaţie, eu şi prietenii mei am susţinut cum am putut Ungaria. În timpul manifestaţiilor organizate de sovietici de jubileul revoluţiei bolşevice din 7 noiembrie 1957, la Petersburg, Moscova, Kiev tinerii au ieşit cu lozinca: „Jos mâinile de pe Ungaria” şi „Trăiască Revoluţia Ungară!” Au urmat arestările în masă. Adică, după reabilitările făcute în perioada 1954-1956, urmează un nou val de arestări, condamnări, în baza aceluiaşi articol din Codul Penal. În Codul Penal al Federaţiei Ruse era articolul 58, iar în cel al Ucrainei şi Moldovei, sovietice pe atunci, era articolul 54 (codul penal din Ucraina şi Moldova era acelaşi). Acesta incrimina „agitaţia şi propaganda antisovietică, tipărirea literaturii antisovietice şi a imaginilor cu un conţinut analogic”.

Au fost arestaţi mii şi mii de studenţi, tineri, în general, ofiţeri, învăţători, funcţionari, clerici, care, ajungând după sârma ghimpată, au constituit o nouă pătură în GULAGUL sovietic, cea a „studenţilor”. Aşa ne-am numit noi, „studenţii”, deşi deja nu mai eram studenţi şi nici măcar nu toţi dintre noi fuseseră studenţi. În temei, erau tineri, deşi erau şi persoane în etate.

Eu am fost printre aceşti tineri. Trebuie să recunosc că noi nu am cerut demolarea sistemului, noi nu am scandat „Jos regimul sovietic”, noi am dorit revizuirea lui, noi vroiam să-i dăm o faţă umană. De fapt, atunci trebuia să aibă loc restructurarea, care a devenit posibilă doar după preluarea puterii de către Gorbaciov.

Cu toate acestea, noi am fost pionerii, noi am constituit primul val de disidenţi sovietici, chiar dacă mulţi dintre noi nu erau atât pentru demolarea regimului, cât, mai degrabă, pentru reformarea lui”.

„În puşcărie am citit pentru prima dată Evanghelia”

L-am întrebat pe domnul Marian, cum îşi aminteşte de cei 5 ani lungi de GULAG?

„După ce am fost eliberat, multă lumea mă compătimea, toţi îmi spuneau că am pierdut 5 ani din viaţă, cei 5 ani în care am fost încarcerat, fiind exmatriculat de la universitate. Dar nu este adevărat: nu am pierdut, ci am câştigat. În acei 5 ani de GULAG am învăţat ceea ce în 5 ani de facultate nu aş fi învăţat niciodată. Eu am făcut cea mai bună universitate, pentru că în GULAG am întâlnit, am discutat cu oameni de o erudiţie extraordinară, care aveau cunoştinţe temeinice, bazate pe adevăr, şi nu de cele de la universitate, care se bazau pe propaganda bolşevică. Acolo am citit literatura care în acea perioadă era interzisă în Uniunea Sovietică. La închisoare am citit cărţi religioase, în puşcărie am citit pentru prima dată Evanghelia. În puşcărie am aflat ce este creştinismul.

GULAGUL ca o şcoală

În afară de aceasta, în GULAG am întâlnit caractere, adevărate caractere, astfel că cei 5 ani de detenţie au devenit pentru mine o şcoală a bărbăţiei şi a maturităţii civice, a curajului civic. În GULAG, cei mai slabi de îngeri, cei cu caracterul mai slab, erau frânţi, ei dispăreau ca personalitate. Iar cei mai tari de înger se căleau, deveneau personalităţi puternice.

Eu am intrat în GULAG ca om sovietic, care pledase doar pentru reformarea regimului, nu şi pentru demolarea lui. Dar în GULAG am încetat să mai fiu om sovietic şi am ieşit din GULAG un antisovietic convins. De fapt, regimul era tare prost, băgând în lagăre oameni sovietici şi scoţând de acolo oameni antisovietici. Mulţi dintre cei eliberaţi din puşcării, din lagăre, au continuat lupta împotriva regimului. Alţii au fost reduşi la tăcere, dar şi aceştia au tăcut, dar fără a renunţa la convingerilor lor, ei doar au aşteptat momentul prielnic pentru a relua lupta. Şi ei toţi au contribuit în mod direct la prăbuşirea regimului, căci această disidenţă enormă care s-a creat faţă de regimul sovietic a constituit una dintre cauzele care au dus la prăbuşirea lui”, susţine Boris Marian.

Marele paradox al lui Boris Marian

Fostul ZK şi disident sovietic este astăzi decepţionat de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova.

„Mi-e scârbă de ce se întâmplă astăzi. De 20 de ani tot batem pasul pe loc, numai minciuna şi nedreptatea merg înainte în ţara noastră. Şi mai cresc averile făcute pe căi necinstite, inclusiv prin activitatea politică. Astăzi unii fac bani mulţi din politică”, spune fostul deţinut al GULAGULUI.

„Eu nu cer onoruri pentru trecutul meu, dar nu pot să înţeleg de ce eu sunt numit trădător, mancurt (deşi am scris şi publicat cărţi în limba română), comunist, doar pentru că nu am mers într-un pas cu patrioţii de carton de astăzi, cu anticomuniştii de paradă care au apărut ca ciupercile după ploaie după prăbuşirea comunismului sovietic. Şi aceşti patrioţi de carton mă numesc pe mine comunist, pe mine care am făcut puşcărie pentru că am manifestat împotriva regimului, în timp ce mulţi dintre ei ocupau funcţii înalte în structurile de partid şi administrative din imperiul sovietic.

Majoritatea celor care acum sunt la putere au fost comunişti, au fost mari nacialnici, înfocaţi propagandişti şi ideologi pe timpul URSS-ului. Şi ăştia îmi fac mie proces de conştiinţă. Unul dintre ei avea o funcţie mare la Comitetul Central şi scria denunţuri împotriva scriitorilor. Am un denunţ de-al lui şi aş putea să-l public în presă. El acum este însă un mare patriot român, mare scriitor, invitat la tot felul de manifestaţii în România, ridicat în slăvi de autorităţile de la Chişinău, el acum este mare luptător anticomunist, care însă în timpul sovietic turna scriitorii la securitate.

El, fostul turnător la securitate, s-a reorientat subit după căderea regimului, a scris câteva versuri patriotarde şi acum este băiat bun. Şi în timpul sovietic era băiat bun, pentru că atunci scria versuri în care lăuda Partidul Comunist al URSS. Dar eu, cum am fost pe timpul sovieticilor băiat rău, tot băiat rău am rămas şi astăzi. El şi atunci, şi acum mă dă la brazdă, îmi dă din deget, atunci pentru că nu ţineam linia Partidului Comunist, că nu eram comunist cum era el, iar acum că nu sunt „anticomunist”, cum se pretinde el astăzi. Acesta este marele paradox!” declară cu amărăciune Boris Marian.

Şi credem că are tot temeiul să afirme asta. Din păcate.