Pentru a-şi camufla această patimă şi sete de putere şi pentru a scăpa de răspundere penală pentru crima de uzurpare a puterii de stat, Alianţa a ignorat, a violat şi a schimbat, într-un mod absolut samavolnic şi perfid, un şir de norme legale şi constituţionale în problema dizolvării Parlamentului. De aceea, astăzi guvernarea se apără de astfel de învinuiri cu fel de fel de aparenţe legale create de ea prin ciopârţirea legislaţiei după hatârul şi bunul ei plac. Desigur, dacă pui cap la cap toate faptele şi prevederile legale, argumentele Alianţei nu fac nici o para chioară. Despre mai multe dintre ele am vorbit şi în câteva materiale anterioare. Acum vom examina, cred, cel mai tare argument care demonstrează, fără drept de reproş, vinovăţia Alianţei pentru săvârşirea crimei de uzurpare a puterii de stat.

Numărătoarea inversă pentru Alianţă

Începem cu o scurtă istorie a problemei. La 7 decembrie 2009, după cea de-a doua tentativă nereuşită de a alege Preşedintele ţării, actualul Parlament, conform articolului 78 din Constituţie, trebuia dizolvat. Alianţa de guvernare, în frunte cu preşedintele interimar Mihai Ghimpu, refuză să se conformeze prevederilor Constituţiei, invocând o altă normă constituţională, stipulată în articolul 85 (3) din Legea Supremă, care spune că „în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată”. Pentru a-şi justifica cumva menţinerea la putere, la 30 octombrie 2009 Alianţa modifică Legea din 22 septembrie 2000 “Cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova”, completând prevederea constituţională de mai sus cu fraza: “Următoarea dizolvare a Parlamentului poate avea loc numai după expirarea unui an de la data ultimei dizolvări”. Astfel, Alianţa şi-a asigurat guvernarea până la 16 iunie 2010, ziua când expira termenul de un an de la dizolvarea Parlamentului de către fostul preşedinte Voronin.

Opoziţia parlamentară a sesizat Curtea Constituţională şi a contestat caracterul constituţional al acestei legi. La 16 martie 2010, Înalta Curte a examinat sesizarea şi a declarat legea drept constituţională, constatând şi ea că „preşedintele în exerciţiu este obligat să dizolve Parlamentul după expirarea unui an de la data ultimei dizolvări şi să stabilească data alegerilor în noul Parlament”. Totodată, Curtea Constituţională adoptă ca anexă la Hotărâre o Adresă către Parlament, în care atrage atenţia forului legislativ asupra a trei aspecte foarte importante şi principiale în această problemă.

1. Curtea Constituţională constată că„prevederile Legii cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova nu stabilesc termenul-limită, termen care nu poate fi depăşit, fiind obligatoriu, pentru dizolvarea Parlamentului după expirarea unui an de la ultima dizolvare”.

2. Curtea reţine atenţia Parlamentului asupra acestei lacune în legislaţie şi asupra oportunităţii de a o lichida, „deoarece omisiunea respectivă comportă riscul ca preşedintele în exerciţiu sau persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova să fie învinuită de încălcarea normelor constituţionale”.

3. Curtea Constituţională solicită Parlamentului să examineze adresa respectivă „în vederea lichidării lacunei semnalate şi să informeze Curtea despre decizia adoptată în termenele stabilite de lege”.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională i-a cerut Parlamentului să voteze un amendament prin care s-ar fixa expres şi foarte concret un termen-limită, când anume la expirarea unui an de la ultima dizolvare trebuie dizolvat actualul Parlament. Când? În ziua de 16 iunie, SAU poate cu o zi înainte, SAU poate a doua zi după împlinirea unui an? Asta trebuia să facă forul legislativ.

La o săptămână de la pronunţarea deciziei, adică la 23 martie curent, hotărârea Curţii Constituţionale privind termenul de dizolvare a Parlamentului a fost publicată în „Monitorul Oficial”, iar părţilor implicate în conflict, precum şi Parlamentului, preşedintelui ţării, Guvernului, ministerului Justiţiei, procurorului general, Curţii Supreme de Justiţie şi Judecătoriei Economice, conform articolului 74 al Codului jurisdicţiei constituţionale, decizia Înaltei Curţi le-a fost expediată în mod special.

Până aici este cât se poate de limpede: Curtea Constituţională a indicat Parlamentului ce trebuie să facă pentru a nu pune preşedintele ţării sub riscul învinuirii de încălcare a normei constituţionale. Este important acum să vedem în cât timp Legislativul trebuia să facă amendamentul necesar la lege, indicându-i astfel preşedintelui interimar formula legală corectă şi „termenul-limită”, cum îl numeşte Curtea Constituţională, pentru dizolvarea Parlamentului. Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează expres şi exact această situaţie. Articolul 28¹, alineatul 4, prevede: „Observaţiile (constatările) Curţii Constituţionale privind lacunele (omisiunile) reglementărilor normative, datorate nerealizării unor prevederi constituţionale, indicate în adresă, urmează să fie examinate de instanţa vizată, careîn ter­men de cel mult 3 luni, va informa Curtea Constituţională despre rezultatele examinării”.

Adică, pentru lichidarea “omiterii respective” Parlamentul avea la dispoziţie 3 luni de zile de la emiterea deciziei date, exact până la 16 iunie, când expira şi termenul de un an de la ultima dizolvare a organului reprezentativ suprem.

Violarea demonstrativă a Constituţiei

A făcut Legislativul acest lucru? Nu, nu a făcut. Mai mult chiar, Parlamentul, precum şi toate celelalte instituţii ale puterii controlate de Alianţa de guvernare, nici nu au încercat să se conformeze deciziei Curţii Constituţionale şi au ignorat-o cu desăvârşire.

În mod cert avem de-a face nu doar cu o încălcare a normei constituţionale din necunoaştere, ci cu o violare flagrantă, chiar una demonstrativă, a Legii Supreme de către Alianţa de guvernare. Cum poate fi explicată situaţia, fără a recurge la terminologii din domenii mai speciale, când – NOTA BENE! – preşedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, refuză să respecte decizia Curţii Constituţionale, punându-l în felul acesta sub riscul unor învinuiri extrem de grave pe preşedintele interimar Mihai Ghimpu. NO COMMENT! Atâta doar că o asemenea practică de violare demonstrativă a Constituţiei şi un asemenea nihilism juridic azi nu găseşti nicăieri în lumea civilizată. Această sfidare a prevederilor constituţionale poate fi comparată doar cu fărădelegile regimului totalitar bolşevic sovietic, când Constituţia prevedea una, iar în realitate erau aplicate cu totul alte norme.

Pentru un comportament ca acesta, articolul 28² din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede: „Neexecutarea, executarea necorespunză­toare, împiedicarea executării actelor Curţii Constituţionale atrag după sine răspunderea prevăzută de legislaţia în vigoare”. Iar în decizia din 16 martie Curtea Constituţională spune cât se poate de clar: dacă “omisiunea respectivă” nu este lichidată şi la expirarea termenului de un an de la ultima dizolvare a Parlamentului, legea nu va prevedea un alt termen-limită concret în acest sens, atunci preşedintele interimar Mihai Ghimpu nu va avea nici un fel de acoperire legală pentru tergiversarea semnării decretului de dizolvare a actualului Legislativ şi, în consecinţă, poate fi învinuit „de încălcarea normelor constituţionale”.

„Încălcarea normelor constituţionale”de către şeful statului, care trebuie să fie garantul respectării Constituţiei, nu înseamnă doar o sancţiune administrativă şi o amendă de 25 de salarii minime, cum prevede Codul jurisdicţiei constituţionale pentru unele cazuri. Articolul 89 din Legea Supremă stipulează expres că săvârşirea de către preşedintele ţării a „unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei” atrage după sine demiterea din funcţie. Iar dacă aceste acţiuni urmăresc scopul sau pot avea drept consecinţă menţinerea forţată la putere, conform Codului Penal al Republicii Moldova, articolul 339, ele constituie elemente componente ale uzurpării puterii de stat. Amintim că articolul 2 (2) al Constituţiei califică „uzurparea puterii de stat” ca „cea mai gravă crimă împotriva poporului”, pentru care legislaţia prevede pedeapsa „cu închisoare de la 10 la 15 ani”.

Knockout pentru Alianţă

Aşadar, din cauza că până la 16 iunie 2010, când s-a împlinit un an de la ultima dizolvare a Parlamentului, Alianţa de guvernare nu a introdus în lege o nouă reglementare a termenului-limită pentru dizolvarea actualului for legislativ, menţinerea ei la putere după această dată nu are nici o acoperire constituţională şi nu poate fi calificată altfel decât uzurparea puterii de stat. Iar ignorarea deciziei Curţii Constituţionale expuse în Adresa la Hotărârea sa din 16 martie curent constituie temeiul legal incontestabil pentru calificarea infracţiunii ca atare.

Vorbind alegoric, în limbajul boxului, la 16 martie Curtea Constituţională, în postura sa de arbitru, a început numărarea Alianţei, care, după trei luni, din lipsa de reacţie la gesturile înaltei instanţe, trebuie declarată învinsă prin Knockout.

O altă concluzie care derivă din această constatare este că deciziile instituţiilor puterii de stat controlate de Alianţă, adoptate după 16 iunie, inclusiv decizia de organizare a referendumului din 5 septembrie, au fost emise de organe fără legitimitate şi impostoare, de aceea toate sunt anticonstituţionale.

În încheiere, două gânduri despre aşa-numitul termen rezonabil, invocat şi inventat de Alianţa de guvernare pentru a tergiversa şi, în definitiv, a evita dizolvarea Parlamentului.

Curtea Constituţională, în baza Legii despre activitatea sa (articolul 28¹, alineatul 4), a fixat, cu începere de la 16 martie, un termen de trei luni întru reglementarea normei legale şi a limitei de timp pentru dizolvarea Parlamentului. Iată despre acest termen putem vorbi în cazul dat ca despre un “termen rezonabil”. Aşa-numitul termen rezonabil trebuia calculat şi identificat exclusiv în cadrul termenului de un an de la ultima dizolvare, şi în nici un caz peste acesta. La 16 iunie 2010 au expirat concomitent două termene stabilite de lege pentru dizolvarea Parlamentului: primul – de un an de zile de la ultima dizolvare a organului reprezentativ suprem, fixat chiar de Alianţă prin legea din 30 octombrie 2009, şi al doilea – de trei luni, stabilit de Curtea Constituţională prin decizia sa din 16 martie. Un alt termen legal pentru dizolvarea Parlamentului, pur şi simplu, nu poate să mai existe, pentru că nu poate avea acoperire constituţională.

După 16 iunie putem vorbi doar despre un alt fel de termen, cel de pedeapsă, 10 sau 15 ani, pentru crima comisă de Alianţa de guvernare, în frunte cu Mihai Ghimpu, împotriva propriului popor – uzurparea puterii de stat.

Mihai ADAUGE, pentru FLUX