În aprilie 2006, Comisia de Statistică a Republicii Moldova a comunicat rezultatele finale ale recensământului populaţiei efectuat în 2004. Pentru prima oară au fost date publicităţii datele despre limbile vorbite de populaţia ţării. Atunci, populaţia se împărţea, după limbă maternă, astfel: moldovenească 60%, română 17%, rusă 11 %, ucraineană 5,5%, găgăuză 4 %, bulgară 1,5%. Deşi ultimul recensământ a avut loc acum 6 ani, am revenit la datele respective tocmai în Ziua Limbii Române, aniversată pe 31 august.

Chestiunea cu denumirea limbii de stat au accentuat-o şi au adâncit-o politicienii atât de mult în ultimii ani încât a ajuns o adevărată dilemă. De ce? Vom căuta să aflăm de la invitatul Europei Libere din aceasta dimineaţă, Vlad Pohilă, scriitor, publicist şi traducător.

Vlad Pohilă: – „Cum se vorbeşte la noi? Se vorbeşte în mod diferit. În luncă, în stradă e una, în instituţie e alta. Iarăşi, depinde de instituţie. În general, după 21 de ani s-a produs un salt. Unul nu spectaculos, dar important. O schimbare în bine. Însă a vorbi despre starea limbii române în Republica Moldova este cum ai vorbi despre o circulaţie în dublu sens.”

Europa Liberă: – În dublu sens ar însemna?

– „Pe de o parte, s-a produs o schimbare în bine, o ameliorare evidentă. O extindere a funcţiilor limbii. Pe de altă parte, se menţine o stare deplorabilă, jalnică. Cu o ciudată, nepermisă îndărătnicie se menţin o mulţime de greşeli. O neglijenţă faţă de felul cum se vorbeşte. Scrisul a avansat cu mult la noi, nici vorbă. Apoi suntem o societate bilingvă în continuare, cu o legislaţie lingvistică plină de carenţe.”

– Pentru minorităţile etnice, limba română ar fi o limbă străină, dacă ar încerca s-o studieze şi să o vorbească?

– „În mod normal, nu ar trebui să fie o limbă străină. Străină este rusa pentru minorităţile etnice mai puţin decât ruşii, în afara ruşilor. Tocmai aici este punctul vulnerabil în legislaţia noastră lingvistică veche, învechită în rele. E scris că limba rusă ar fi, ar avea rolul de limbă de comunicare interetnică, adică între celelalte etnii din republică.”

– În articolul 13 al Constituţiei este scris că statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi, vorbite pe teritoriul ţării. Este corect ca statul să garanteze acest lucru, din moment ce e stipulat în Legea fundamentală.

– „Este foarte corect şi n-am nimic împotrivă. Am optat ca să fie şi presă în ucraineană, în bulgară, în găgăuză, în evreiască. Deci, conform şi standardelor europene şi unor standarde strict umane, să li se dea posibilitatea să-şi menţină limba în anumite sfere, în anumite limite, să zic aşa, şi celelalte minorităţi etnice.”

– La microfonul Europei Libere vorbeşte un poliglot, cunoaşteţi şase sau şapte limbi.

– „Şapte, să zicem, da.”

– Ce v-a motivat să învăţaţi şi alte limbi?

– „A fost o curiozitate. Şi un îndemn din partea unui om înţelept, care mi-a fost drag – unchiul meu de la Bucureşti. Era român din Banatul sârbesc. Cunoştea limbile slave şi el m-a îndemnat, zice: dacă ştii rusa atât de bine, învaţă şi celelalte limbi slave. Şi franceza de acum o ştiam. Termini facultatea, lucrezi bine, mergi într-o călătorie în străinătate cu prima ocazie şi rămâi în Occident. Şi acolo iai uşor orice catedră de slavistică, vei deţine un capital enorm. Acuma nu s-a întâmplat aceasta, dar capitalul pe care-l deţin este cu adevărat enorm. Pentru că am avut, prin limbile slave pe care le ştiu cele mai multe, nişte ferestre larg deschise spre alte orizonturi, spre alte lumi. Am trăit bucuria enormă de a comunica în aceste limbi.”

– Spuneţi şi pentru ascultători, care sunt aceste limbi?

– „Păi, în polonă, bulgară, sârbă, croată, atunci erau împreună, acum au divorţat. Celelalte le ştiu aproximativ ca şi celelalte romanice. Dibui graţie francezei şi faptului, că am învăţat şi latină, spaniolă, italiană, deşi nu sunt domeniul meu. Mă opresc la astea slave. Plus lituaniana, o limbă cu totul deosebită, baltică, considerată cea mai asemănătoare cu sanscrita, cu limba mamă a tuturor limbilor indo-europene, adică limba mamă şi a celor romanice, germanice, slave ş.a.m.d. Deci, capitalul l-am obţinut belciv chiar. Da, sunt bogat, sunt fericit chiar şi datorită acestuia. Plus cunoscând, învăţând alte limbi, am putut să descopăr mai bine splendorile limbii române. Totul se vede în comparaţie, şi pe alocuri eram surprins că se poate spune aşa în polonă, sau în franceză, ca să-mi dau seama, că în română se spune şi mai bine, şi mai frumos.”

– Eu am reţinut un gând de-al Dumneavoastră, care mi-a plăcut foarte mult: cât de frumos sună româneşte rugăciunea Tatăl nostru.

– „Tatăl nostru sună nemaipomenit. În primul rând e o dovadă că avem o limbă romanică deja. A fost adusă într-o perioadă când în provinciile româneşti prevala, predomina, limba slavă în biserici. Pe la 1500 şi ceva s-a tradus, este un text perfect latin, începând cu Tatăl nostru-Pater nostru. A doua – are o pulsivitate. Apoi miracolul la care m-am referit este că ţăranii noştri, care, în genere, sunt purtătorii, ca şi mine, ca şi Dumneavoastră, ai graiului moldovenesc. Cu acest specific al pronunţiei. Totuşi, rugăciunile şi când citesc Sfânta Scriptură, la fel, pronunţă în română exemplară, în româna comună, aproape de pronunţia muntenească. Fără „şi”, fără „ji”, fără aceste reduceri de vocale, care, iată, unii tineri la oraş comit această greşeală. Fără palatalizări, care sunt penibile şi constituie acum o optară a limbii române în Basarabia.”

– Domnule Pohilă, totuşi, motivaţia cetăţenilor Republicii Moldova de a învăţa limba ţării unde-şi găsesc o bucată de pâine în străinătate şi motivaţia pentru cei rămaşi acasă, mă refer la alte etnii, ca să înveţe limba română, e una şi aceeaşi?

– „Păi, eu zic aşa, că cei care şi-au legat destinul de acest pământ, de acest stat, au o obligaţie civică şi una morală de a învăţa limba acestui stat.”

– Dar statul le oferă posibilitatea celor care vor să înveţe, să însuşească româna?

– „Statul le-a oferit. La noi s-au investit miliarde, probabil, de ruble, apoi de lei, apoi şi milioane de dolari pentru aceasta. Alta este că legislaţia, fiind de aşa natură, încât dă de înţeles că se poate şi nu e obligatoriu. Atunci oamenii zic: de ce să-mi mai fac probleme? Merg înainte cu rusa, cu 10 cuvinte româneşti, moldoveneşti, şi mă descurc cumva. Nu sunt nişte exigenţe clar formulate, cum s-a procedat în Ţările Baltice.”

– Deci, să înţelegem că ar trebui perfectată legislaţia lingvistică?

– „Evident. În Ţările Baltice, care sunt totuşi modele şi de democraţie, păi, acolo, alogenii, străinii, ruşii, în primul rând, ei plătesc ca să dea examenul la limba de stat – limba estonă, lituaniană. Ei plătesc. În faza iniţială le-a plătit statul pentru cursuri, după care ei plătesc şi taxe destul de mari. Şi ei au trei etape. Categoria „C”, pentru a mătura străzile şi a face o muncă elementară acolo. Categoria „B”, pentru a putea lucra, de exemplu, în comerţ, cu comunicare medie. Şi categoria A, ca să poţi deveni ministru sau diplomat. La noi e totul de-a-ndoaselea. Poţi să fii şi ministru, şi diplomat, să nu ai habar de limba acestui stat.”

– Aceasta a fost până nu demult.

– „A fost până acum. Să sperăm că s-au stopat şi se va stopa pentru totdeauna această practică absolut vicioasă, nepermisă, ruşinoasă, chiar aş zice, penibilă, inexistând nicăieri în lume.”

– Să ne vorbiţi şi despre limba de comunicare în unităţile de comerţ. Se mai întâmplă, atunci când eşti clientul unui magazin, să ţi se spună: vorbeşte în ruseşte.

– „Desigur, comerţul are puţin alte reguli.”

– Ce înseamnă comerţul are alte reguli într-un stat de drept?

– „De exemplu, în Ţările Baltice, unde au o legislaţie foarte dură, acolo, dacă un proprietar de magazin ţine cu tot dinadinsul ca firma să fie ruseşte: „Matrioşka”, sau „Kalinka”, sau „Kalaşnikov”, n-are decât să fie ruseşte. Şi scrisă chiar ruseşte. Mai mult: poate să aibă şi publicitate sonoră. De exemplu, să dea o muzică rusească. Dar pentru aceasta plăteşte o taxă de 10 ori mai mare decât pentru o inscripţie în limba letonă, estonă. Sunt penalizări grave pentru întocmirea documentaţiei în rusă. Chiar şi înde ei, două magazine, să spunem, două unităţi comerciale din Tallinn, cu patroni ruşi, înde ei nu au voie să comunice, să spunem, documentar, în altă limbă, decât în estonă.”

– Deranjante sunt şi aceste inscripţii în română cu o sumedenie de greşeli. Cum reacţionează lingvistul Vlad Pohilă, atunci când pe stradă i se aruncă în ochi inscripţii cu greşeli?

– „Desigur că indispune, în primul rând. Durează mult această stare de indispoziţie. Mă gândesc, chiar se face praf din eforturile unor lingvişti şi practicieni, şi ziarişti, care au optat, au luptat pentru corectitudine. Dar vedeţi Dumneavoastră, viaţa aşa are nişte reguli... Pe alocuri ciudate, să spun aşa. Nu întotdeauna aşteptările noastre se îndreptăţesc. Pe de altă parte, noi pornim de la acuzaţia firească şi adevărată: de vină este mediul lingvistic, la care am fost aduşi.

Bilingvi, dominaţi de o limbă mai tare, mai puternică, mai prestigioasă şi de o minoritate purtătoare a acestei limbi, o minoritate agresivă, intoxicată şi ea de tot felul de idei, de misionarisme, supremaţie. Unii cred şi acuma că rusa ar fi prima pe glob. Nu înţeleg că rusa îşi are un loc al ei, al şaptelea, al optulea numeric. Sincer să vă spun, ca om al limbii române, al scrisului, dar şi cunoscător al altor limbi, nu contenesc să mă mir ce miracol e cu româna la noi. Câţi au vrut s-o stranguleze? La ce metode au recurs?”

– Ani de zile limba română fiind o Cenuşăreasă.

– „Secole, două secole. Şi a fost o tendinţă clară, la nivel oficial de stat. Într-un stat centrocrat, cum a fost Rusia, cu birocraţie şi un aparat represiv extraordinar. Şi au făcut totul ca să nimicească sau să strâmtoreze folosirea acestei limbi. Nu le-a reuşit.”

– Şi cresc acum nişte generaţii care chiar vorbesc o limbă română frumoasă şi corectă.

– „Aşa este. Şi pe acest fundal este cu atât mai penibil şi mai trist că sunt unii tineri care savurează acest limbaj macaronic. Cu rusisme, în special, cu cuvinte incidente, cuvintele acestea parazite – „kanecina” şi nu mai ştiu care.”

– „karoce”.

– „karoce”, „davai”. Şi vedeţi, vremurile au schimbat datele problemei. Acum limbajul, vorbirea a ieşit în stradă, a ieşit în public. Pe de o parte, stai şi asculţi cu încântare cum vorbeşte cineva, cât de frumos şi cât de corect. Şi pe de altă parte, pentru că limbajul expus public este spontan. Omul cade pradă emoţiilor. El vrea să facă şi economie la impulsurile astea, el se grăbeşte, nu-i aşa? Atunci auzi nişte „perle” înspăimântătoare. Sunt cu totul regretabile, când le auzi din partea tinerilor.”

– Ca să punem punct – 31 august, 2010, Ziua limbii române, sărbătoarea...

– „Sărbătoarea numărul unu pentru mine. Pentru noi. Pentru că, în opinia mea, limba este caracteristica numărul unu al unui om, a unei personalităţi. Fără limbă omul îşi pierde mult din omenie.”

– Vlad Pohilă pune punct atunci când vorbeşte despre limba română?

– „O, niciodată. Nu. Este subiectul cel mai drag, cel mai scump. Nu mă mai satur niciodată de această limbă şi de frumuseţea ei, de bogăţia ei. Şi de acest subiect. Pentru că limba română este cu mult mai mult decât a vorbi şi a scrie. Este şi o istorie frapantă. Este un folclor extraordinar în această limbă română. Este o muzică, popor muzical. Este o literatură extraordinară.”

– Şi totuşi, suntem siliţi să punem punct dialogului matinal.

– „Punem punct, dar să nu uităm că româna este un cosmos, este ceva infinit. Avem ce iubi. Ajunge pentru toţi.”

Valentina Ursu, Sursa: Europa liberă