În cadrul unei mese rotunde, organizate marţi, 24 august, de Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă şi Asociaţia „Societatea civilă împotriva corupţiei”, au fost aduse un şir de argumente care arată că intenţia privind alegerea directă a şefului statului nu va ajuta la depăşirea crizei politice, ci, dimpotrivă, riscă să arunce Republica Moldova într-un haos politic fără precedent. Potrivit experţilor, decizia de a modifica prin referendum articolul 78 din Constituţie, care se referă la modalităţile de alegere a şefului statului şi intenţia de a extinde atribuţiile preşedintelui Republicii Moldova, îi vor oferi şefului statului posibilitatea de a-şi subordona Parlamentul şi Guvernul şi să-şi concentreze în jurul său marile afaceri. Or, un astfel de sistem politic este, în opinia lor, specific regimurilor autoritare din fostul spaţiu sovietic şi mai puţin caracteristic civilizaţiilor din spaţiul european, unde domină parlamentarismul.

Vă prezentăm, în continuare, câteva opinii la acest subiect, exprimate în cadrul mesei rotunde.

Radu Buşilă, preşedintele Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă: Criza politică nu va fi depăşită nici după referendum

În cadrul Asociaţiei Juriştilor Creştin-Democraţi am elaborat, încă anul trecut, un studiu, prin care am analizat ipoteza care poate determina izbucnirea unui conflict, în urma căruia nu va putea fi ales şeful statului. Acest lucru s-a întâmplat prima dată în cazul comuniştilor, cărora nu le-a ajuns un singur vot, din care cauză nu au putut să aleagă şeful statului, pentru că nu au ajuns la un compromis cu cealaltă tabără privind alegerea preşedintelui. Acelaşi lucru, exact invers, s-a întâmplat şi cu cealaltă tabără, cea liberală, care nu a putut ajunge la un compromis cu comuniştii, de două ori consecutiv, privind alegerea şefului statului, insistând în favoarea unei singure candidaturi la această funcţie. Acest conflict, după cum bine ştim, a provocat consecinţe serioase pentru societate, generând, ulterior, nevoia organizării acestui referendum.

Prin simpla schimbare a modalităţii de alegere a şefului statului se schimbă, de fapt, şi regimul de guvernare, care poate fi unul parlamentar sau prezidenţial, ceea ce înseamnă lucruri absolut diferite. Societatea noastră trebuie să decidă ce cale trebuie să urmeze. În cursa pentru acest referendum s-au înregistrat mai multe partide, o parte dintre care pledează pentru desfăşurarea acestui referendum şi alegerea directă a şefului statului, o altă parte se pronunţă împotriva organizării acestui referendum, implicit împotriva intenţiei care se urmăreşte, iar a treia parte pledează pentru boicotarea, în general, a acestui referendum.

În prevederile actualei Constituţii, potrivit articolului 2, puterea de stat nu poate fi exercitată în nume propriu, de nici o persoană, un grup social, un partid politic sau de o parte a poporului. Cele 17 procente suficiente pentru validarea rezultatelor referendumului, la care s-a ajuns în urma ultimelor modificări, reprezintă, din punct de vedere matematic, doar o parte din popor. Se poate invoca, pe bună dreptate, valabilitatea rezultatelor acestui referendum, chiar dacă el va avea loc. Deci, o parte a societăţii exercită puterea în nume propriu. În afară de aceasta, în urma dezbaterilor care au loc prin intermediul mijloacelor de informare în masă, mulţi politicieni din cadrul partidelor înscrise în această cursă, mai ales din cele care se pronunţă „PENTRU”, aduc argumente mai mult politice, generale şi nu juridice. Însă dacă e să privim strict juridic la această situaţie, trebuie să facem referire la acelaşi articol 2 din Constituţie, care spune că puterea de stat aparţine poporului Republicii Moldova care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative. Se are în vedere Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul şi, în mod direct, prin plebiscit. Însă toate aceste manifestări au loc doar în formele stabilite de Constituţie. Iar formele stabilite de Constituţia actuală şi care sunt obligatorii pentru toţi sunt enunţate în articolul 143, care spune că legea se adoptă cu votul a 2/3 din deputaţi. Adică Rezultatele referendumului, buletinul de vot pe care alegătorul îşi exprimă opţiunea nu poate fi lipit, pur şi simplu, în Constituţie. Trebuie adoptate printr-o lege, aşa cum a fost modificată Constituţia în anul 2000, fiind adoptată o lege în acest sens de către Parlament. Iar legea trebuie să indice textul pe care trebuie să-l conţină modificarea în Constituţie. Prevederile actualei Constituţii indică clar că această lege se adoptă cu votul a 2/3 din deputaţi. Prin urmare, va fi oricum nevoie de un compromis în cadrul Parlamentului între cele două tabere beligerante. Mai mult decât atât, dacă la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei Parlamentul nu va adopta această lege stabilită de norma constituţională timp de un an de zile, propunerea de modificare a Constituţiei se consideră nulă. Adică, dacă acest compromis nu va fi găsit, rezultatele acestui referendum vor avea efect zero.

Pornind de la această ipoteză, putem spune că acest referendum este unul pur consultativ, prin care populaţiei i se cere părerea vizavi de modalitatea alegerii şefului statului, părere care, de altfel, este cunoscută.

Un alt aspect juridic este cel legat de modificarea procedurii alegerii şefului statului. Dacă acest referendum va trece şi va fi acumulat numărul necesar de voturi pentru schimbarea Constituţiei, va fi necesar de modificat Codul Electoral, unde trebuie stabilite modalităţile de alegere a şefului statului. Există riscul ca în tabăra liberală să apară certuri determinate de faptul că fiecare ar putea avea un candidat la Preşedinţie, iar această lege să nu poată fi adoptată de către Parlament aşa cum nu a fost adoptată legea privind lichidarea instanţelor economice. Or, în cazul în care această procedură de desfăşurare a alegerilor preşedintelui nu va fi adoptată, organizarea acestui referendumul îşi pierde sensul. Iată câteva argumente juridice care arată că referendumul respectiv este, practic, unul consultativ.

Iurie Roşca, preşedinte PPCD: Republica Moldova poate depăşi criza doar votând „contra” la referendum

Aş vrea să punctez câteva elemente care mi se par fundamentale şi care veţi vedea, în foarte scurt timp, că au tot temeiul să fie luate în calcul de cei care îşi mai păstrează iluzia că exerciţiul propus de coaliţia de guvernământ poate să aibă o finalitate pozitivă pentru societatea noastră şi nu pentru cei care l-au iniţiat.

Mai întâi vreau să remarc faptul că criza în care ne-am pomenit este rodul războiului politic declanşat cu ceva timp în urmă şi care a culminat cu ziua de 7 aprilie, o zi dramatică pentru Republica Moldova, care a poziţionat oponenţii politici în postura de inamici ireconciliabili, care urmăresc lichidarea reciprocă. Această logică revoluţionară este extrem de periculoasă pentru Republica Moldova şi, în secunda aceasta, eu personal nu văd cum am depăşi-o.

Se urmăreşte modificarea Constituţiei într-un mod absolut ilegal şi anticonstituţional

Vreau să vă atrag atenţia asupra câtorva elemente care ţin de Constituţie şi proceduri juridice. Articolul 143 din Constituţie spune că Legea Supremă poate fi modificată doar cu 2/3 din votul deputaţilor aleşi şi în nici un caz printr-un referendum consultativ. Aşa cum coaliţia de guvernământ nu dispune de un număr de 2/3 în Parlament, aceasta a operat modificări în Codul Electoral cu - 51 de mandate, spunând că referendumul care va urma poartă un caracter decisiv, deliberativ, că devine automat normă constituţională. În felul acesta, 50+1 se egalează cu 2/3, în mod absolut ilegal şi anticonstituţional.

O altă chestiune care merită să fie remarcată este că Republica Moldova constituie o excepţie regretabilă printre ţările membre ale Consiliului Europei, unde pragul de validare a unui referendum constituţional a fost redus la 33%. Aici remarc cu tristeţe că instituţiile europene în care am avut atâta încredere, de un an de zile, au luat apă în gură şi fac jocul actualei Puteri, într-un mod absolut iresponsabil, fiind obsedate doar de nerevenirea comuniştilor la guvernare, mai puţin de gradul în care în Republica Moldova se respectă procedurile democratice şi nu retorica democratică. Mai mult decât atât, nici unul dintre competitorii care pledează în favoarea acestui referendum nu poate să aducă nici un exemplu din ţările membre ale Uniunii Europene unde pragul de validare ar fi atât de scăzut. Se ştie apatia cetăţenilor în acest sens, iar sondajele de opinie nu au nimic în comun cu rezultatul eventual al referendumului. Faptul că omul, stând acasă, are o opinie, înseamnă o situaţie, şi faptul că acelaşi om nu merge nici la alegeri, nici la referendum, nici la alegerile locale, nici la film, nici la teatru este cu totul altceva. Pretenţia că 70 la sută dintre cetăţenii Republicii Moldova ar dori alegerea preşedintelui prin vot direct este, cel puţin, neîntemeiată.

Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că aliaţii aflaţi la guvernare au declanşat deja alegerile prezidenţiale, sărind peste etape. Ţara este plină de panouri publicitare, iar unul dintre competitori spune deja: „Vrem un preşedinte puternic”. Problema este de altă natură. Am participat la zeci de dezbateri publice, inclusiv radiofonice şi televizate, la scară naţională şi la scară regională. Am adresat reprezentanţilor acestui partid, PLDM, întrebări concrete cu Constituţia în mână. Domnul Vladimir Filat a spus că, în cazul reuşitei acestui referendum, viitorul preşedinte (domnia sa se vede pe el însuşi în această postură) va trebui să ceară extinderea prerogativelor sale. Întrebarea a fost şi rămâne: ce atribuţii suplimentare ar fi necesare pentru un preşedinte, astfel încât acesta să se simtă confortabil? Nici un răspuns, oricât de vag, nu a fost dat. Nu doar din analfabetism juridic şi necunoaştere a Constituţiei şi atribuţiilor şefului statului în raport cu Parlamentul şi Guvernul, dar şi pentru că domnul Vladimir Filat, în opinia mea, este un discipol extrem de obedient al lui Petru Lucinschi, care, în anii 1999-2000, a iniţiat un referendum constituţional pentru extinderea atribuţiilor preşedintelui Republicii Moldova, fără să precizeze care ar fi acestea. Singura atribuţie pe care nu a avut-o încă preşedintele Republicii Moldova este desemnarea prin decret a deputaţilor din Parlament şi a primarilor din localităţile ţării noastre. În rest, nici în republici prezidenţiale şi semi prezidenţiale împuterniciri atât de extinse nu există.

Parlamentul va deveni o unealtă în mâna preşedintelui, în caz contrar va fi dizolvat

Vreau să vă atrag atenţia asupra a trei articole care trebuie privite întotdeauna în comun, altfel nu înţelegem nimic din ce se urmăreşte prin acest exerciţiu, dincolo de frazele populiste. Articolele 78, 85 şi 98.

Articolul 78 descrie procedura de alegere a şefului statului. Articolul 85 asigură şeful statului, şi asta a fost în vigoare din 1994 până în 2000, este în vigoare şi în prezent şi va fi în vigoare şi după referendum, pentru că alianţa de guvernământ intenţionează să modifice doar articolul 78. Acesta prevede dizolvarea Parlamentului Republicii Moldova în trei situaţii: atunci când şeful statului nu este ales, or, asta dispare de la sine, însă rămâne prevederea care spune că, în cazul în care Parlamentul Republicii Moldova, la a doua tentativă, nu confirmă componenţa nominală a Guvernului, şeful statului dizolvă Legislativul şi anunţă alegeri parlamentare anticipate. Este absolut clar că această prevedere va servi drept temei pentru viitorul preşedinte al Republicii Moldova, oricare ar fi acesta, mai ales dacă va fi la fel de ambiţios ca exponenţii actualei guvernări, să-şi organizeze o majoritate parlamentară ad-hoc. Prin corupere, prin mituire, prin propuneri de funcţii în guvern, în schimbul unor afaceri grase etc. Dacă se va obţine o majoritate obedientă, incoloră sau de culoare prezidenţială, Republica Moldova va deveni o ţară antidemocratică, cu regim autoritar, unde parlamentarismul dispare ca element fundamental al unei democraţii. Verticala puterii a fost şi riscă să rămână o realitate tristă în Republica Moldova cu consecinţe nu doar de ordin decorativ, ci de ordin economic absolut direct. Pentru că, din nefericire, cele trei experienţe pe care le-a trăit Republica Moldova, cu cei trei preşedinţi, indiferent cum au fost aleşi aceştia, au arătat aceeaşi situaţie: marile afaceri, marile interese economice se concentrează în jurul preşedintelui cu împuterniciri exagerate.

Referitor la articolul 98, acesta are două prevederi extrem de grave care rămân intacte şi care vor fi o piedică în stabilizarea situaţiei politice şi reechilibrarea relaţiilor între Preşedinţie, Parlament şi Guvern. Articolul 98, alineatul 1, spune că preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, propune candidatura primului ministru. Această consultare poartă un caracter formal. Şeful statului poate să ignore cu desăvârşire opinia celor 101 deputaţi, chiar dacă aceştia au o altă opţiune pentru şeful Executivului Republicii Moldova. Timp de două săptămâni, candidatul preşedintelui la funcţia de prim-ministru vine cu componenţa nominală a Guvernului. Dacă ea însă nu satisface majoritatea parlamentară şi nu întruneşte minimul necesar de 50+1 se revine la norma enunţată mai sus, articolul 58 – dizolvarea Parlamentului. În această situaţie poate apare şi situaţia tristă pe care am urmărit-o în paralel în Ucraina şi România nu foarte demult, care şi acum este la fel de tristă. Ori avem situaţia Iuşcenko-Timoşenko, Băsescu-Tăriceanu, adică conflicte interminabile între şeful statului şi primul ministru pentru că competenţele se dublează, iar rivalităţile sunt fireşti într-un sistem cu un executiv bicefal, unde şeful statului şi premierul îşi dispută întâietatea în exercitarea controlului asupra Guvernului, ori avem situaţia când primul ministru dispare ca figură politică, devine executantul docil al preşedintelui ţării. Aşa cum se întâmplă în raporturile domnului Băsescu cu domnul Boc. Iar dacă facem un efort să ne gândim cum se numeşte noul prim-ministru al Ucrainei nu toată lumea îşi va aduce aminte imediat, toată lumea ştie de Ianukovici. Deci, sunt variante diametral opuse celei pe care ar trebui să o accepte Republica Moldova. În Germania nu toată lumea ştie cum se numeşte şeful statului, ci, dimpotrivă, ştie cine este primul ministru, sau cancelarul, Angela Merkel. În Italia, nu toată lumea ştie cum se numeşte preşedintele, toată lumea ştie cum se numeşte primul ministru, Silvio Berlusconi. De ce? Pentru că aceste figuri reprezintă majoritatea parlamentară, forţele care guvernează şi care îşi asumă integral efectele guvernării. Deosebirea dintre un preşedinte puternic şi un premier puternic este foarte simplă: preşedintele puternic este în afara controlului parlamentului şi se poziţionează deasupra acestuia, în timp ce un premier puternic rămâne întotdeauna sub controlul parlamentului, care poate să-l destituie în orice secundă dacă acesta iese din limitele legale, abuzează, comite fapte de corupţie etc.

Un preşedinte ales de popor nu înseamnă un preşedinte al poporului

Iar ultimul alineat din articolul 98 este fără precedent în practica internaţională şi ar fi trebuit modificat, cel puţin, de nişte democraţi, dacă comuniştii nu au avut suficientă deschidere faţă de această reformă constituţională. Este vorba despre remanierile guvernamentale. Toată lumea se distra în perioada 2001-2005, când preşedintele Voronin schimba săptămânal membrii Cabinetului de Miniştri, iar aceştia aflau de la ziarişti că nu mai sunt miniştri şi că sunt substituiţi de alţii. Atunci îl învinuiam pe preşedintele Voronin de abuz în exercitarea mandatului său. Nu era un abuz. Era punerea în aplicare a Legii cu privire la Guvern şi a alineatului 6 din articolul 98 din Constituţie. Nicăieri în lume nu există aşa ceva. Parlamentul confirmă, validează componenţa nominală a Guvernului, iar după aceea, din Guvern poate să rămână doar o singură figură, primul ministru, care propune şefului statului remanierile la infinit, astfel încât componenţa nominală a Executivului să nu mai fie reprezentativă, pentru că nu este confirmată de organul legislativ suprem. Este o situaţie extrem de gravă care consolidează prin Constituţia în vigoare verticala puterii, modelul dictatorial de exercitare a puterii în Republica Moldova. Nu contează cum se numeşte partidul acestuia.

Vreau să vă mai atrag atenţia asupra unei naivităţi pe care o emit unii concurenţi în această competiţie, de exemplu, domnul Nicolae Andronic, liderul Partidului Popular Republican, doamna Vitalia Pavlicenco, liderul Partidului Naţional Liberal şi alţii. Aceştia spun: „Vrem un preşedinte cu competenţe simbolice”, „vrem un preşedinte neutru politic”, „vrem un preşedinte care să nu-şi subordoneze Parlamentul”, „vrem un preşedinte care să aibă raporturi corecte cu toate formaţiunile politice”, „vrem un preşedinte care să nu poată remania componenţa nominală a Guvernului”. Întrebarea mea este: „Stimaţi prieteni şi colegi de competiţie în acest referendum, în ce ţară, unde şeful statului se alege prin vot directaţi văzut ca acesta să nu aibă culoare politică? El întotdeauna este liderul unui partid politic sau al unei coaliţii electorale. Întotdeauna. Şi reprezintă vârful de lance al partidelor/partidului care guvernează. Excepţie nu există. Iar contradicţia în termeni reprezintă naivitatea celor care, nedorind să distoneze cu actuala guvernare şi nu cumva să fie învinuiţi că s-ar apropia de comunişti prin opţiune împotriva acestui referendum, exersează în faţa telespectatorilor cu nişte naivităţi extrem de periculoase.

Vreau să accentuez şi cu această ocazie: Republica Moldova are o singură şansă de depăşire a acestei crize constituţionale, iar 5 septembrie reprezintă o oportunitate extraordinară, doar că cetăţenii trebuie să iasă la referendum şi să voteze împotrivă. Eşecul de consolidare a verticalei puterii va constrânge actualul Legislativ sau viitorul, dacă domnul Ghimpu va decide să dizolve vreodată acest Parlament, să adopte un model constituţional de republică parlamentară. Exclusiv prin consens.

Orice modificare în Constituţie trebuie făcută doar prin consens

Vă voi da nişte exemple pe care nu le poate nega nimeni. Parlamentul Republicii Moldova, legislatura 2005-2009, a adoptat o serie întreagă de acte legislative care reprezentau reforma politică şi instituţională prin consens, prin unanimitate de voturi. PCRM, PPCD, AMN, PD, absolut toţi, au votat pentru adoptarea acestor reforme. Vă amintesc câteva dintre ele: reforma Codului Electoral, reforma Legii cu privire la Curtea de Conturi, reforma în domeniul legislaţiei cu privire la soluţionarea diferendului transnistrean şi, foarte important, reforma sistemului judecătoresc, votate în ansamblu de toţi deputaţii Republicii Moldova. Nimeni nu poate nega acest lucru. De ce? Pentru că sunt nişte reforme instituţionale care vizează consolidarea instituţiilor democratice în statul de drept Republica Moldova. Ele nu poartă un caracter ideologic sau partinic.

În momentul de faţă, Constituţia Republicii Moldova este ciopârţită de guvernanţi în defavoarea unei jumătăţi a spectrului politic din ţara noastră. Cine poate să garanteze că, în felul acesta, nu se deschide Cutia Pandorei şi, peste un an, doi, nu vor veni alţii la guvernare care vor spune că nu le place reforma făcută de liberali şi că vor să facă o reformă diametral opusă? Şi aşa la infinit. Iată de ce este inadmisibil ca această reformă să fie făcută la limită, cu 17%, cu 18%, cu 50%. Ea trebuie să fie una consensuală. Asta înseamnă descrierea şi acceptarea regulilor de joc în spaţiul constituţional de către toţi actorii politici şi de către toţi cetăţenii Republicii Moldova care au participat la vot, fie pentru un partid, fie pentru altul. Reforma constituţională reprezintă o operă de construcţie statală prea importantă ca să poarte un caracter polemic între formaţiunile politice cu opţiuni diferite.

Şi iarăşi revin la criticile pe care vreau să le aduc prietenilor noştri occidentali, care închid ochii într-un mod iresponsabil la exerciţiile antidemocratice din ultima perioadă.

Parlamentul este cel care reprezintă sută la sută cetăţenii Republicii Moldova

Vreau să accentuez şi alt aspect. A dispărut, aproape complet, conflictul dintre comunişti şi AIE. A apărut conflictul între grupurile oligarhice. Scandalurile de corupţie se ţin lanţ. Aceste scandaluri de corupţie poartă o încărcătură electorală în mod evident. Cine se poate gândi, de pildă, la faptul că cineva dintre cei doi concurenţi, Marian Lupu şi Vladimir Filat, ajungând în funcţia de preşedinte, va fi la fel de cooperant cu actualul sau viitorul Parlament. Şi unul, şi altul vor căuta imediat să-şi subordoneze forul legiuitor. Este absolut iresponsabil şi inadmisibil să ascultăm în fiecare zi cum este atacată cea mai importantă instituţie reprezentativă într-o democraţie, organul legislativ suprem care este Parlamentul. Deputaţii au ales de câteva ori între ei şeful statului. Deputaţii reprezintă sută la sută cetăţenii Republicii Moldova şi nu sunt mai puţin importanţi în construcţia statală a ţării noastre decât şeful statului, indiferent cum este ales acesta, prin vot direct sau prin votul Parlamentului. De fapt, este o contradicţie în termeni când nişte partide, care îşi spun democratice, invită cetăţenii să participe la consolidarea unui model de guvernare dictatorial din raţiuni strict mafiotice, de control a marilor afaceri, nu din dragoste pentru acest popor.

De dragul adevărului, trebuie să remarc că PCRM a propus o opţiune greşită alegătorilor când i-a invitat la boicot. Boicotul înseamnă sustragerea de la exerciţiul electoral. Înseamnă alimentarea sau cultivarea absenteismului. Noi avem nevoie să cultivăm cetăţeanului o poziţie activă în competiţiile politice şi electorale. Oamenii trebuie să aibă interesul şi discernământul de a participa la aceste procese. Masiv. Numai printr-o participare masivă şi printr-un vot contra se poate asigura o minimă şansă ţării noastre de a determina clasa politică să continue reforma în sensul unei republici parlamentare.