Avem criză, numai că ea este cu totul de altă natură. Avem criză politică generată de partidele parlamentare, avem în mediul formaţiunilor politice de la guvernare şi din Parlament o mare criză de responsabilitate, criză de înţelepciune, criză de moralitate şi, nu în cele din urmă, criză de dragoste pentru oameni şi ţară.

Epopeea aşa-numitei crize constituţionale a început odată cu incapacitatea parlamentarilor de a alege şeful statului. După alegerile din 5 aprilie 2009, comuniştii cu 60 de mandate nu au putut identifica încă cel puţin 1 vot pentru alegerea preşedintelui ţării, iar după anticipatele din 29 iulie 2009, Alianţei liberal-democrate cu 53 de deputaţi nu i-au ajuns 8 voturi pentru aceeaşi procedură. Astfel, acest eşec a fost calificat de partidele de la guvernare şi armata lor de experţi, analişti şi propagandişti drept o criză constituţională.

O criză constituţională poate apărea doar în cazul în care Constituţia conţine paradoxuri sau prevederi care se contrazic şi se exclud reciproc. Pragul de 61 de voturi necesare pentru alegerea preşedintelui ţării, impus prin articolul 78 al Constituţiei, nu este un paradox. Pragul este cu adevărat unul înalt, dar legiuitorul l-a promovat cu bună ştiinţă pentru a-i impune pe parlamentari să manifeste înţelegere, capacitate de dialog, de compromis şi de sacrificiu în numele stabilităţii politice şi a soluţionării numeroaselor probleme cu care se confruntă oamenii acestei ţări.

Mai mult chiar, nu poate fi vorba de o criză constituţională, deoarece Constituţia la acest capitol a trecut deja testarea la 4 aprilie 2005, când reprezentanţii unor partide de opoziţie în frunte cu PPCD, asumându-şi tot riscul de imagine, au dat dovadă de maturitate politică şi au susţinut candidatura partidului de guvernământ la funcţia de şef al statului. Şi nu a fost nici un fel de criză. A fost vorba de responsabilitate şi înţelepciune în numele interesului ţării şi al binelui comun.

Politicienii vinovaţi de criză

Parlamentul condus de noua putere nu a reuşit să aleagă şeful statului, a aruncat ţara şi societatea într-o lungă criză politică, punând în continuare întreaga construcţie a organelor puterii de stat sub semnul provizoratului şi al invalidităţii.

Pentru provocarea acestei crizei politice, care mistuie Republica Moldova deja un an de zile, poartă răspundere nemijlocită partidele parlamentare, precum şi alte instituţii ale statului.

Partidul Comuniştilor se face VINOVAT: ► pentru că nu a fost capabil să identifice cel puţin un singur vot în mai-iunie 2009 la alegerea Preşedintelui ţării, ► pentru că a insistat cu acelaşi candidat în ambele tururi, ştiindu-se prea bine că nici a doua oară nu va trece, ► pentru că în noiembrie-decembrie 2009 a respins orice negocieri de susţinere a candidatului Alianţei, refuzând, până la urmă, chiar să participe la exerciţiul de vot.

Marian Lupu personal, precum şi partidul pe care îl conduce se fac VINOVAŢI, pentru că a promis că va opri războiul politic, că se va impune între cele două tabere „războinice”, DAR, în realitate, la doar câteva zile după alegeri, de dragul promisiunii că va fi înaintat şi susţinut la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, atât de mult râvnită de el, a trădat promisiunile sale electorale şi votul alegătorilor şi s-a încadrat în Alianţa pentru Integrare Europeană.

Partidele liberal-democrate – PLDM, PLM şi AMN, se fac VINOVATE: ► pentru că au refuzat în mai-iunie 2009 să susţină, cu cel puţin un vot, o candidatură comună, a lor şi a comuniştilor, sau una neutră politic la funcţia de şef al statului, ► pentru că nu au fost capabile să negocieze cu comuniştii şi să găsească în cadrul tentativelor din noiembrie-decembrie 2009 cele opt voturi necesare la alegerea Preşedintelui statului.

Filat personal şi PLDM se fac VINOVAŢI, pentru că Filat a tras multiple sfori ca Marian Lupu, singurul candidat de atunci, să nu fie ales.

O analiză atentă asupra evoluţiilor politice în perioada tentativelor din noiembrie-decembrie 2009 de a alege şeful statului ne demonstrează acest dur adevăr. Să ne amintim că grupul de patru deputaţi comunişti conduşi de Vladimir Ţurcan şi-a declarat dezacordul cu colegii de partid tocmai în problema refuzului fracţiunii lor de a participa la procedura de alegere a Preşedintelui când în buletinul de vot figura singurul candidat din partea Alianţei, Marian Lupu. În ziua respectivă fracţiunea comuniştilor se retrage într-un birou şi refuză să participe la vot. Grupul lui Ţurcan declară în faţa colegilor de partid, învinuind comportamentul obstrucţionist al partidului, şi toţi patru deputaţi părăsesc fracţiunea. DAR se întâmplă paradoxul. De tare ce doreau să participe la votarea Preşedintelui, aceşti patru rebeli NU merg să voteze. Acest comportament straniu are logica şi explicaţia sa. Vladimir Ţurcan activa la indicaţia lui Filat, lucru care a ieşit la suprafaţă când deputatul ex-comunist a fost răsplătit de guvernare cu dreptul exclusiv al firmei sale asupra exportului de produse ale combinatului de vinuri şi coniacuri „Aroma”. Iar logica de a nu participa la vot era următoarea. Nimeni nu ştia atunci cu certitudine dacă cei patru vor fi urmaţi şi de alţi deputaţi comunişti, în dorinţa de a vota şi a debloca situaţia de criză din Parlament şi din ţară. Dacă în afară de aceşti patru se mai găseau încă patru deputaţi comunişti, atunci problema se rezolva, veneau astfel cele 8 voturi atât de necesare şi de aşteptate. Aşteptate, numai nu de Filat. De aceea, pentru a nu avea surprize cu apariţia neaşteptată a încă patru doritori comunişti de a vota, Filat i-a cerut lui Vladimir Ţurcan şi grupului condus de el să nu participe la vot. În felul acesta, Filat a dat încă atunci prima bătălie în războiul său permanent împotriva alegerii lui Lupu în funcţia de şef al statului. Explicaţia şi aici este simplă: Filat şi-a dorit întotdeauna ca el să fie Preşedinte al Republicii Moldova. Noua rundă în acest război, deschisă de curând de Mocanu, Filat, Lupu şi Plahatnoiuc, vorbeşte de la sine.

Iresponsabilitatea Curţii Constituţionale

De rând cu partidele politice parlamentare, o mare responsabilitate pentru declanşarea şi perpetuarea crizei politice în ţară o are Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională se face VINOVATĂ, pentru că:

1. La 16 martie 2010 înalta Curte a examinat, la sesizare, controlul constituţionalităţii art.10, alin.(3) din Legea nr.1234-XIV din 22 septembrie 2000 “Cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova”, în redacţia Legii nr.49-XVIII din 30 octombrie 2009. În partea descriptivă a Hotărârii, Curtea Constituţională a subliniat că, “în virtutea prevederilor constituţionale ale art.78, alin.(5), coroborate cu art.85, alin.(3) din Constituţie şi art.10, alin.(3) din Legea nr.1234-XIV,Preşedintele în exerciţiu este obligat să dizolve Parlamentul după expirarea unui an de la data ultimei dizolvări şi să stabilească data alegerilor în noul Parlament”. Curtea constată, de asemenea,că “prevederile “Legii cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova” nu stabilesc termenul-limită, termen care nu poate fi depăşit, fiind obligatoriu, pentru dizolvarea Parlamentului după expirarea unui an de la ultima dizolvare”. Cu toate acestea, Curtea Constituţională a declarat legea drept constituţională şi doar într-o adresă suplimentară la Hotărâre înalta instanţă solicită, în acest sens, Legislativului “să lichideze această lacună şi să informeze Curtea despre decizia adoptată în termenele stabilite de lege”.

În situaţia când a fost constatată o mare lacună în Legea contestată, care, în mod evident pentru toţi, urma să genereze blocaje constituţionale, înalta Curte era obligată să declare Legea respectivă neconstituţională până la lichidarea omisiunii depistate.

2. Partidele din cadrul Alianţei de guvernare au decis să evite norma constituţională de alegere a Preşedintelui de către Parlament şi au depus la Curtea Constituţională un proiect de lege privind alegerea şefului statului prin vot direct. Iar revizuirea acestei prevederi constituţionale din art. 78 urmează să fie consfinţită prin referendum.

La 4 mai 2010, Curtea Constituţională a examinat proiectul de lege şi a emis Avizul asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei. În redacţia propusă de reprezentanţii actualei guvernări, „Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. Curtea a hotărât că „iniţiativa de revizuire a art.78 din Constituţie întruneşte condiţiile stipulate de dispoziţiile constituţionale ale art.141, alin.(1), lit. b)” şi proiectul de lege constituţională „poate fi înaintat spre examinare Parlamentului”.

În realitate, însă, situaţia cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei este mult mai gravă decât felul în care a fost abordată de Curte. Astfel, iniţiativa de revizuire a Constituţiei trecută prin referendum propune doar modificarea modalităţii de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova. În acelaşi timp, o altă componentă a acestei construcţii, care se numeşte instituţia Preşedintelui, şi anume, demiterea Preşedintelui, va rămâne una valabilă pentru norma constituţională veche, când şeful statului este ales de Parlament. Articolul 89 din Constituţie, care reglementează această procedură de demitere, rămâne neschimbat şi după alegerile prezidenţiale, stabilind expres: „(1) În cazul unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi”.

După modificarea Constituţiei prin referendum vom avea: pe de o parte, alegerea şefului statului pin vot direct de către popor, iar pe de altă parte, demiterea lui de către Parlament. Anume această nouă situaţie creează paradoxuri şi blocaje constituţionale.

Este adevărat, Constituţia Republicii Moldova poate fi modificată la capitolul „modul de alegere a şefului statului”, dar este tot atât de adevărat că nu putem admite ca o modificare constituţională să creeze şi să genereze ab initio, adică din capul locului, paradoxuri şi blocaje constituţionale. Dacă asemenea situaţii sunt previzibile, Curtea Constituţională trebuie, în mod obligatoriu, să le ia în calcul. Reprezentanţii CC au afirmat de mai multe ori că înalta Curte nu se pronunţă asupra unor situaţii şi consecinţe care pot să se producă, dar încă nu s-au produs, de pe urma actului legislativ şi normativ sesizat. Totul este corect din punct de vedere formal, însă actul justiţiar, şi acest lucru îl cunosc înalţii magistraţi, se răsfrânge nu numai asupra faptului ilegal împlinit, ci şi asupra tentativei de comitere a lui. Pentru comparaţie vom aminti că nu doar omuciderea este sancţionată de lege, dar şi tentativa de omor este urmărită penal. Logica justiţiarului este una ireproşabilă în asemenea cazuri: intenţia de a săvârşi un act ilegal trebuie curmată.

Curtea Constituţională este organul suprem în stat care se pronunţă asupra actului legislativşi este obligată să abordeze lucrurile în toată complexitatea lor. Înalta Curte este deasupra tuturor organelor puterii de stat care emit legi şi acte legislative. Este ultima instanţă şi redută în calea derapajului constituţional şi ea are o responsabilitate cu totul deosebită.

De aceea, în situaţia în care modificarea articolului 78 din Legea Fundamentală în versiunea propusă la referendum conduce în mod cert la blocaje constituţionale grave, Curtea era obligată să respingă iniţiativa Alianţei de guvernare de revizuire a Constituţiei în această formulă nereuşită şi chiar periculoasă pentru evoluţiile politice din ţară.

Adevărata criză constituţională

Aşadar, cu ce ne vom alege de pe urma revizuirii Constituţiei prin referendum şi a alegerii Preşedintelui Republicii Moldova de către electorat prin vot direct? Cu un mare paradox constituţional, când Legea Fundamentală stabileşte alegerea Preşedintelui nemijlocit de către popor, iar dreptul de demitere a şefului statului nu mai este un drept al poporului.

Acum să medităm cum se pot derula evenimentele după alegerile prezidenţiale. Noul Preşedinte al Republicii Moldova, în ideea sa firească, pentru că de asta unii vor atât de mult să ajungă în vârful piramidei statale, va dori să-şi construiască o verticală a puterii şi va înainta, conform prevederilor constituţionale, o candidatură a sa pentru funcţia de prim-ministru. Dacă deputaţii nu acceptă acest joc al Preşedintelui ţării, după trei tentative nereuşite, şeful statului, conform articolului 85 din Constituţie, care, de asemenea, rămâne neschimbat, poate dizolva Parlamentul. În acelaşi timp, Parlamentul, la rândul său, cu votul a două treimi din numărul de deputaţi aleşi, conform articolului 89, îl poate demite pe Preşedintele ţării.

Confruntările tradiţionale din politica moldovenească dintre Preşedintele ţării, Parlament şi Guvern (Prim-ministru), dezlănţuite în diferite perioade la intensităţi diferite, acum vor avea acoperire constituţională. Legea Fundamentală modificată prin referendum va crea un cadru constituţional pentru o adevărată dualitate de putere în stat. Noua formulă constituţională va crea o situaţie care poate genera o destabilizare politică de proporţii şi o adevărată criză constituţională fără posibilităţi legale de depăşire a ei.

Acest avertisment nu este o sperietoare sinistră, este un scenariu cu mare probabilitate de a se realiza, mai ales dacă luăm în calcul că într-un asemenea război se vor implica marile grupări mafiote care stau în spatele actualelor partide parlamentare. Ei toţi luptă pentru putere, dar poporul şi ţara vor fi aruncate în haos.

Soluţii pentru evitarea dezastrului

Teoretic vorbind, ar fi mai multe soluţii pentru a evita o asemenea derulare periculoasă a evenimentelor. Una ar fi ca partidele politice care au iniţiat o asemenea modalitate de revizuire a Constituţiei şi, eventual, un astfel de scenariu, să renunţe la idee. În mod sigur nu o vor face, or, ele au conceput-o tocmai mânate de lăcomia lor pentru putere şi mai mult nimic.

A doua soluţie ar fi ca înalta Curte Constituţională să-şi revizuiască propriul Aviz din 4 mai curent asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei în redacţia propusă de reprezentanţii actualei guvernări. Curtea are acest drept, dar cred că va manifesta lipsă de curaj şi nu va întreprinde nimic.

Rămâne ultima soluţie, care depinde de cei mulţi şi obijduiţi, de alegători. Soarta ţării şi a zilei de mâine depinde acum ca niciodată de fiecare dintre cei cu drept de vot. Ei trebuie să fie activi, să meargă la referendum şi să voteze CONTRA, pentru că votează astfel contra marelui dezastru care se pune la cale.

Mihai ADAUGE, pentru FLUX